Din moment ce am acceptat ca apocalipsa de laborator nu este chiar iminenta, e cazul sa vedem totusi ce se petrece cu mult mediatizatul accelerator de particule "Large Hadron Collider" (pe americaneste). Altfel zis, instrumentul de cercetare pus recent in functiune la Geneva, in ovatiile unora, in panica si resentimentele altora si, probabil, in indiferenta de felurite nuante a celor mai multi dintre locuitorii planetei. Sunt convins ca nu putini sunt aceia carora asa-numitul Experiment Big Bang nu le spune nimic, in ciuda eforturilor mediatice menite sa-i radicalizeze pro sau contra lui.
Sa ne reamintim, asadar, ca partea tehnica a acestei aplicatii stiintifice consta in principal dintr-un tunel circular de 27 km lungime, aflat sub granita franco-elvetiana. Din loc in loc, in lungul acestui inel subteran au fost sapate grote de dimensiunea unor catedrale, pentru aparatura menita sa observe si sa analizeze schimbarile produse la ciocnirea protonilor accelerati. Accelerarea respectiva se face prin cei mai mari si mai puternici electromagneti existenti actualmente in lume. Razele purtatoare de protoni, una orientata in sensul acelor de ceasornic, cealalta in sens opus, ajung sa parcurga tunelul cu o viteza capabila sa le imprime 11.000 de ture pe secunda: viteza luminii. Dirijate brusc una impotriva celeilalte, razele in cauza obliga protonii accelerati sa se ciocneasca, iar forta colosala a impactului ii va imprastia instantaneu in particulele constitutive, quarci si gluoni. Ideea pare cat se poate de simpla, mai complicate sunt echipamentele acestea ciclopice, pentru care s-au cheltuit aproape patru miliarde de dolari, odata cu munca de 15 ani a zece mii de cercetatori reprezentand 80 de nationalitati. Intre ei si o suta de romani, oameni de stiinta si ingineri, pentru care functionarea acceleratorului reprezinta insasi viata lor, nicidecum spaimele
