Le admirăm, le adorăm, le invidiem, ne uităm cu jind la bogăţia lor, la frumuseţea lor, la viaţa lor fericită. Unii - ne zicem - au noroc cu carul: arată perfect, sînt spirituali, au succes şi mulţi bani. Ne uităm la vedete de jos, de la baza soclului pe care sînt cocoţate în poziţii eroice, aplaudate de toată lumea, şi încercăm să copiem modul lor de a fi, să vorbim, să arătăm şi să acţionăm ca ele. Avem impresia că asta ne va contamina şi pe noi cu ceva din condiţia lor de supraoameni, din gloria şi bogăţia lor. În acelaşi timp, ne ofticăm că, oricîte eforturi am face şi oricît de mult ne-am strădui să le copiem, viaţa noastră e în continuare fără sare şi piper, că nu avem abdomenul mai suplu şi pectoralii mai vînjoşi, că soţia sau iubita nu arată ca soţiile sau iubitele lor. În România, singura fabrică veritabilă de vedete este televiziunea. În alte părţi, mai există Hollywood sau Broadway. Acolo vedetele sînt recrutate şi din lumea filmului, a muzicii sau a teatrului. Ba, mai mult, şi unii scriitori de succes pot deveni vedete. La noi, industria filmului nu există, teatrul nu este deloc un fenomen de masă, iar scriitorii sînt, în realitate, doar nişte iluştri necunoscuţi (or fi ei iluştri, valoroşi şi talentaţi, dar pentru popor, de la omul simplu, pînă la candidatul la preşedinţie, ei sînt doar nişte necunoscuţi). Singura în stare să ridice statui de poleială este televiziunea. Problema e că, dacă filmul sau teatrul vînd în mod declarat ficţiune, televiziunea se bate cu pumnul în piept că ne oferă realitate pură. Lasă că, oricum, noi sîntem tentaţi să luăm orice drept realitate şi să visăm că şi noi am putea face, cîndva, ca nu ştiu ce Rambo sau Greu de ucis. Ce să mai vorbim de situaţia în care sîntem asiguraţi că acesta e adevărul, adică acela pe care ni-l transmit ei prin tubul catodic? Sîntem victime sigure... În realitate, vedetele nu sînt oameni. No