27 oct. 1987, Iowa-City. Atmosfera campusului universitar, cafea, zahăr, ceai, prăjituri, reviste, cărţi gratuite. Socialism utopic. Bizareria unei lumi, în fine, fără clase, în care, ciudat de tot, parcă te trage tot timpul ceva... un geam, o uşă deschisă sau chiar un perete, un zid, căzut, brusc dărâmat.
În această atmosferă aflu că Mircea Eliade este bolnav, internat în spital la Chicago. Suferă de inimă. Mare fumător de pipă. {i eu care, cu belşugul local, abia mă apucai... Niciodată n-am ţinut să-l cunosc pe marele savant, cum ţineam şi cum am reuşit în cele din urmă să-l întâlnesc pe Cioran la Paris, întâmplare povestită mai de mult, cu altă ocazie.
Dacă l-aş fi cunoscut pe Eliade, poate că aş fi dat fuga să-l văd la Chicago pe patul de suferinţă. Sincer să fiu însă, nu mă interesa... Cum mă interesa proza lui... “La ţigănci”, “Pe strada Mântuleasa”, “Nopţi de Sânziene”. Prozatorul din el îmi este atât de apropiat, atât de viu...
Ca profesor al religiilor, Eliade nu s-a impus totuşi cu vreo descoperire nouă. Dacă nu creezi un sistem filozofic original sau nu întemeiezi tu însuţi o religie, eventual, profesoratul în materie se află întotdeauna la un pas de... să-i spun compilaţie? fie cât de înaltă...
Intuiţia îmi strecoară în acest moment ideea, ireverenţioasă, sacrilegiul, dacă vreţi, cumva, că un prozator atât de important ca Eliade este mai presus de omul ştiinţific din el, posibil, dacă o înclinare majoră în această direcţie a existat.
Presupunând că soarta ar fi făcut în aşa fel încât să mă duc totuşi la Chicago unde era internat şi să-l văd, să-i spun ceva, să-l încurajez, poate că şi atunci totul s-ar fi învârtit în jurul prozei sale fascinante şi pe care, un timp, am şi invidiat-o. În orice caz, autorul ei mi se pare uneori... că aş fi fost eu... Fiindcă între prozatori totdeauna există câte o afinitate ascunsă, dacă nu şi