Abordarea superficială şi leneşă a reţinerilor lui Gigi Becali, Cornel Penescu şi Gheorghe Constantin, impresia că fotbalul a ajuns în sfârşit sub lupa procurorilor DNA şi alimentarea speranţei că s-a găsit cineva capabil să lupte cu balaurii corupţiei din sport reprezintă atitudini mai periculoase decât blaturile în sine.
Guţanii care ling asiduu acadeaua oferită de regizorii spectacolelor cu mascaţi devin, fără să-şi dorească acest lucru, bieţi figuranţi numai buni să asigure succesul unui spectacol mincinos.
Trebuie să recunosc cu părere de rău că printre cei mai penibili trompeţi ai parchetarilor de calificare îndoielnică aflu foarte mulţi jurnalişti. Nişte rătăciţi în meserie care se visează chirurgi ai firului de păr, când de fapt ei nu reprezintă decât o masă de manevră abil folosită în vidanjarea zonei de mizerie a justiţiei.
M-a stârnit îndemnul lui Cătălin Tolontan către cititorii săi, printre care m-am numărat şi eu. "Nu cereţi jurnaliştilor să fie riguroşi ca procurorii, pentru că ziariştii trebuie să fie rapizi." De data asta, Tolontan a fost extrem de rapid. Aceasta poate fi şi scuza acestei apărări penibile în faţa unor acuzaţii cărora a trebuit să le facă faţă într-o emisiune de televiziune. Într-adevăr, jurnaliştii nu trebuie să fie riguroşi ca procurorii. Dar trebuie să fie riguroşi ca ziariştii şi, mai ales, să nu intre ei în pielea procurorilor aşa cum deseori li se întâmplă. Iar cursa contracronometru, caracteristică lucrării unui cotidian, nu poate scuza niciodată deraparea în afara corectitudinii unei informaţii, nu dă dreptul jurnalistului de a ajunge la verdicte înaintea justiţiei. Apoi, jurnalistul nu poate fi decât sluga propriei conştiinţe. Din momentul în care "câinele de pază al societăţii" (să-mi fie scuzat clişeul) acceptă să se gudure pe lângă abatoarele informaţiei facile şi deseori mincinoase,
