Dacă mai aveam dubii referitoare la faptul că vederea suprasolicitată poate inhiba auzul pînă la anulare, după cea mai nouă călătorie la Bayreuth, acestea s-au spulberat. Am revăzut două spectacole despre care am scris, nu foarte elogios, în 2009. Furată de scena aproape tot timpul şocantă, nu am reuşit atunci să mai ascult şi muzică. Este vorba despre Tristan şi Isolda, în regia lui Christoph Marthaler, şi de Parsifalul devenit astăzi celebru, imaginat de regizorul norvegian Stefan Herheim. Ştiind la ce să mă aştept, am reuşit acum să înţeleg în Tristan-ul dirijat de acelaşi Peter Schneider – pe care, în 2009, nu l-am apreciat corect –, splendoarea muzicii lui Richard Wagner redată cu întreaga ei încărcătură emotivă, cu senzualitate şi strălucire, oscilînd între discreţie şi opulenţă, între disperare şi exaltare. Îmi menţin afirmaţiile făcute în cronica din 2009: regia şi decorurile (Anna Viebrock), în ternul şi chiar urîtul lor, nu ajută prea mult spectacolul. Primul act se petrece într-o anostă cabină de vapor; actul al II-lea are loc într-o impersonală sală de aşteptare, iar ultimul act are loc într-un oribil salon de spital de tip buncăr. În acest decor îşi cîntă Isolda minunata şi sfîşietoarea moarte, întinsă pe un pat de metal din care trupul lui Tristan tocmai a căzut, fără viaţă, pe podea. Ceea ce am remarcat cu bucurie şi plăcere a fost opinia despre interpretarea cîntăreţei suedeze Iréne Theorin, o wagneriană adevărată a zilelor noastre, care are în repertoriu şi rolurile Brünnhilde Eva, Sieglinde şi Senta. În cei trei ani care au trecut, Isolda Irénei Theorin a crescut şi s-a împlinit, cîntăreaţa s-a obişnuit probabil cu viziunea regizorului – şi eu la fel – şi s-a concentrat pe interpretarea muzicală devenind poate cea mai bună Isolda a momentului. I-au stat alături tenorul canadian Robert Dean Smith – Tristan, Kwangchul Youn – Regele Marke, Jukk