De ce acum? De ce nu altă dată? De ce până în septembrie? De ce nu în doi ani? De ce revizuire? De ce nu o nouă Constituţie? De ce trebuie precizate, dar şi restrânse atribuţiile preşedintelui? De ce două Camere şi nu una? De ce? De ce? De ce?
Sunt extrem de multe întrebări pe care şi le pune cetăţeanul avizat. Acel cetăţean care ştie că o altă Constituţie îi poate schimba viaţa. În bine sau în rău. Şi că, în cele din urmă, tot el va decide, la referendum, dacă să susţină sau nu acest important demers iniţiat de clasa politică. Unele dintre întrebările de mai sus au deja un răspuns. Altele încă nu.
Legea fundamentala a României este, în unele părţi ale ei, depăşită. S-ar putea spune, chiar, căzută în desuetudine. Realităţile au luat-o înainte. Noi funcţionăm, de fapt, după o Lege fundamentală adoptată la începutul anilor ’90. Care a fost, apoi, revizuită din iniţiativa lui Adrian Năstase. În mod conjunctural. Ceea ce nu a fost prea bine. Dublu conjunctural. Trebuiau adoptate norme care să armonizeze Constituţia noastră cu normele europene. Era obligatoriu. Iar Năstase se pregătea, cu şanse mari de reuşită, chiar cu primele şanse, să devină preşedinte al României. Şi atunci a determinat modificări ce, credea el, urmau să îl ajute în timpul mandatului. Cea mai importantă fiind durata. Mandatul de patru ani s-a transformat în mandat de cinci ani.
În plus şi încă şi mai grav, Curtea Constituţională, solicitată extrem de frecvent în ultimii ani să se pronunţe, solicitată în exces şi din ce în ce mai politizată ca instituţie, a introdus, la rândul ei, norme constituţionale. Mai întâi, sub pretextul acoperirii unor lacune. Limpezirii unor neclarităţi. Apoi, mai târziu, a pervertit norme constituţionale. Şi, în fine, şi mai târziu, a venit să adauge norme.
Aşa că avem, pe de-o parte, o Constituţie în bună măsură căzută