Am vazut 8 femei tirziu, pe la sfirsitul lui august, sub impresia unor imagini fulgurante (Ledoyen si Sagnier cintind, cu miscari de papusi mecanice) surprinse pe un post de televiziune: ele mi-au creat in minte promisiunea unui film in care se cinta. Asta, dupa delicioasele reconditionari din Moulin Rouge ale Queen, Nirvana, Madonna (acel Like a Virgin, cintat de grotescul personaj Zidler, cu favoritii lui stufosi, cu obrajii bucalati si rosii este imposibil de uitat), care au facut spectatorii din sala sa pulseze de incintare; si dupa pigmentarea lui Dancer in the Dark cu melodii care au zigzagat filmul sumbru si apasator al lui Von Trier cu neverosimile insertii de music-hall via compozitie si interpretare Björk. Am mers, asadar, la 8 femei, cu o curiozitate imensa, stirnita de acest reviriment al music-hall-ului din ultimii ani, o curiozitate aplecata in primul si in primul rind asupra a cit de mult si ce anume i s-a dat muzicii de facut aici de catre Ozon.
Intriga filmului este curat Agatha Christie: in ajun de Craciun, intr-un conac pierdut in ninsoare si izolat, stapinul casei este ucis, criminalul neputind sa fie decit una dintre cele opt femei care se afla in conac sau ii dau tircoale. Crima este o inscenare, dar pune in miscare un angrenaj in care fiecare dintre aceste femei isi da arama pe fata, lucru se pare insuportabil pentru barbatul care, de-abia acum, se sinucide. Ca si aceasta intriga, prin care poti vezi la fel de greu ca printr-o pinza de paianjen, 8 femei este un film complicat si contorsionat doar la o prima impresie. De fapt, el nu face decit sa foloseasca toate mijloacele la indemina unui regizor pentru a construi, dintr-o suflare, niste identitati feminine pure, esentializate, coerente si autosuficiente. Pe care, mai apoi, le face sa se clatine, le darima si le amesteca, nu atit dintr-o cauza externa lor (presupusa moarte a barb