După ce timp de două decenii România s-a străduit cu toate puterile să-şi distrugă mineritul şi exploatarea subsolului, iată că intrăm în era marilor descoperiri! Brusc ne dăm seama, prin mintea altora, că subsolul patriei este plin de bogăţii, aşa cum erau ele descrise în primele lecţii de geografie de la şcoala elementară. Ne ducem spre Goga, poetul transilvan care ne anunţa că "Munţii noştri aur poată”, dar, adăuga o situaţie şi ea neschimbată: "Noi umblăm din poartă-n poartă”. Aurul a fost bogăţia râvnită de mulţi, dar din care România s-a îmbogăţit destul de puţin. După ’89, minele de aur au fost închise, preparaţiile au lăsat în urmă halde pe care le agită vântul şi lacuri cianozate. Noile proiecte aurifere, aduse în actualitatea ultimilor ani, sunt privite cu neîncredere şi pentru că politica oficială a ignorat această ramură a mineritului, a lăsat-o în paragină, în implozia unei lipse de eficienţă bine regizate. Gura Barza, Brad, dar şi altele din Apuseni – Abrud, Roşia Montană, precum şi multe localităţi din Maramureş care pulsau sub presiunea aurului au decăzut. Mineritul şi prepararea cuprului sunt ilustrate de ruina uzinei de la Zlatna, din care rămăsese acum câţiva ani, în picioare, ca o ironie, doar arcada de la intrare ca semn al unei existenţe industriale de peste 200 de ani. Exploatarea uraniului se loveşte şi ea de frenezia unor reporteri speriaţi care transmit mesaje catastrofice spre autorităţi, molipsite de un ecologism de faţadă, în spatele primăriilor ascunzându-se mii de tone de gunoaie care le fac viaţa imposibilă locuitorilor. Exploatările carbonifere sunt şi ele sub incidenţa unor programe de lichidare, de restrângere drastică a producţiilor, deşi, fără cărbune, centralele electrice nu prea funcţionează. O autoritate specială din Ministerul Economiei are acest profil – de închidere a minelor, şi hrăneşte bine o haită de inspectori-ciocli. B