Au trecut 12 ani. Dar amintirea este tot proaspătă, ca ieri. Pe data de 11 septembrie 2001 eram în spitalul universitar „Pennsylvania State University”. Eram doctor tânăr şi îmi făceam specialităţile de hematologie/oncologie. Eram în pavilionul de transplant de măduvă.
Ziua începuse ca orice zi obişnuită de marţi. Eram responsabil de pacienţii care suferiseră un transplant şi venisem la spital foarte devreme. Îmi văzusem toţi bolnavii, făcusem ce avusesem de făcut şi începusem vizita cu profesorul universitar şi suita de rezidenţi şi studenţi medicinişti. Camerele celor care suferiseră un transplat erau izolate, cu uşi duble şi presiune negativă pentru a evita contaminarea de pe holuri. Bineînţeles că pacienţii erau singuri în camere. Noi, cei din echipa de transplant, eram pătrunşi în problemele noastre medicale discutând fiecare caz în detaliu la patul bolnavului.
La un moment dat, am observat că pacienţii erau cu ochii lipiţi de televizoare şi nu scoteau o vorbă. Televizoarele erau toate fără sonor în timpul vizitei ca să nu ne deranjeze. Am ridicat ochii spre televizor şi am văzut imaginea cu primul turn în flăcări. Prima mea reacţie a fost că trebuie sa fie vreun sketch, vreo glumă. Deci nu am acordat multă atenţie. Am terminat ce aveam de făcut cu acel bolnav şi ne-am mutat în camera alăturată, tot alaiul, uşă deschisă - presiune negativă – uşă închisă, uşa deschisă - presiune negativă – uşă închisă. Celălalt pacient, ca hipnotizat, era la fel, cu ochii lipiţi de televizor, fără să scoată un sunet. Încet, încet toţi cei din alaiul medical au început să ridice ochii spre televizor. Eram în mijlocul prezentării bolnavului. Vocea mi s-a stins în mijlocul cuvântului. Am luat telecomanda şi am ridicat volumul la televizor.
Am îngheţat cu toţii: profesori, medici, rezidenţi, studenţi şi pacient. Dintr-odată nu mai eram medici şi pacienţi, nu mai era
