Au trecut 7 ani de la Tripletele din Belleville, unul dintre cele mai neobişnuite filme-cult de animaţie făcute vreodată. În 2010, Sylvain Chomet revine cu Iluzionistul, adaptare după un scenariu inedit al lui Jacques Tati. Iluzionistul a deschis vineri, 8 octombrie, a cincea ediţie a Anim'est-ului şi va mai putea fi văzut joi, 14 octombrie, la Cinema Patria din Bucureşti. Nu-l rataţi.

Spun asta din mai multe motive. În primul rînd, Iluzionistul e o elegie animată aşa cum n-aţi mai văzut despre finalul unei lumi, o tristeţe pusă-n culori pastelate, provocată, ca mai toate tristeţile iremediabile, de trecerea timpului, bătrîneţe şi ratare. În al doilea rînd, pentru că e istoria unei întîlniri dintre "o fiică şi un tată care se improvizează din mers" (după cum spune Chomet într-un interviu) - de fapt, dintre o cameristă şi un iluzionist pe care nu-i leagă altceva decît credinţa fetei în puterile lui magice şi nevoia amîndurora de-a rupe singurătatea în care trăiau pînă atunci.

Apoi, e un fel de "cina cea de taină" pentru tatifili, acei cinefili care ar jura oricînd pe Les Vacances de Monsieur Hulot, Mon Oncle sau Play Time. Jacques Tati n-a vrut să filmeze scenariul pe care l-a scris la finalul anilor 50 (ca să se revanşeze faţă de fiica lui), pentru că, spunea el, ba era un scenariu prea serios, ba nu era el destul de chipeş încît s-o fascineze pe Alice, camerista. Trebuia să găsească alt actor care să-l joace. Printr-o întîmplare extraordinară, Chomet a ajuns să transforme proiectul lui Tati într-un desen animat dulce-amar, în care personajul principal, Tatischeff (numele real al lui Tati) e un Tati caricatural, prelung, stîngaci, care seamănă mult cu Hulot, personajul celebru din lungmetrajele lui Tati, dar nu e Hulot. Iluzionistul e chiar adevăratul Tati, artistul ale cărui trucuri s-au învechit şi nu mai pot concura cu noile forme de divertisment, ş