Astăzi mă delectez cu un blog efemer, care va ţine o zi, cu puţin ghinion, şi mai mult, dacă este să ne luăm după felul în care unii (şi eu prima) profită de tradiţia franceză a Zilei Clătitelor (Le Chandelleur). Nu plecaţi!
Ştiu că să citiţi despre clătite nu vă încântă, însă eu personal am început să visez să mă joc cândva de-a criticul culinar de când am văzut prima oară un desen animat numit "Ratatouille". Şi de când am prins un alt obicei: oriunde merg, în orice zonă a lumii, sau regiune a Franţei, mănânc bucate tradiţionale. La schimb, de fiecare dată când prind ocazia îi obişnuiesc pe colegii mei de la Presseurop şi Courrier International cu bucate româneşti. În topul preferinţelor lor, salamul de biscuiţi, sarmalele, salata de vinete, zacusca...Gogoşi n-au gustat încă. De la sine înţeles, când trebuie să îi scot la restaurant, este un restaurant românesc.
Astăzi deci două cuvinte despre clătite. Nu pentru că mi-e mie poftă de ele, ci pentru că astăzi în Franţa orice muritor care se respectă mănâncă clătite. Este sărbătoarea numită "Le chandelleur", are o legătură cu aprinsul lumânărilor (les chandelles) şi ne vine de pe vreamea romanilor. Logic. Practic însă este o veche sărbătoare creştină care înseamnă că ai prezentat copilul (în ocurenţă copilul Isus), la patruzeci de zile de la naştere, Domnului.
În fine, revenind la aspectul papilelor gustative, să vedem: cele mai multe si mai variate clătite (în restaurante şi nu numai se mânăncă în zona Bretaniei); cele mai bune, după mine, sunt cele cu caramel şi lămâie în interior, sau cele cu miere, dar şi cele cu ciocolată sau gem sunt superbe; se spune că dacă astăzi este soare, vor urma 40 de zile de frig ("Quand Notre-Dame de la Chandeleur luit, l'hiver de quarante jours s'ensuit" – confirm, la Paris e un soare cu dinţi, dar fără zăpadă); francezii au mers mai departe cu inovaţia şi au inventat
