Tranzacţiile tranziţiei

COZMOFOBIA

Miron Cozma face parte din acea categorie reziduală pe care o scoate la suprafaţă orice revoluţie. Orice regres social rezultat din conflictul ireconciliabil a două sisteme opuse. Dacă s-ar fi născut ceva mai devreme şi-ar fi apucat răsturnarea de după război, ar fi fost sortit, poate, unei fulgurante cariere pe baricadele dictaturii proletariatului. Ar fi putut deveni erou al clasei muncitoare, nomenclaturist de frunte al noului sistem. In condiţiile de acum, el n-a devenit decît eroul unei anumite părţi a clasei muncitoare, aceea care prin condiţia sa de excepţie a fost cea mai expusă unor reacţii violente şi cea mai uşor de manipulat într-o direcţie dorită de cei aflaţi în spate. Oportunist, aventurier, cu o anume intuiţie a mecanismelor puterii, lui Miron Cozma i-a fost uşor să se instaleze în fruntea minerilor, după ce de vreo trei ori a avut, în acţiunile sale, girul noilor autorităţi interesate la momentul respectiv de utilizarea eficientă a acestei mase da manevră, în absenţa altei pîrghii de putere şi să se creadă indispensabil şi cu orgoliul acestei condiţii să purceadă pentru a patra oară la restabilirea unei ordini proprii. Reacţia generală a fost promptă. Adulaţi pînă mai ieri de o anumită parte, culpabilizaţi de alta, minerii lui Cozma au trezit brusc, în societatea românească abia ruptă de totalitarism, teama unei violente restauraţii. Iar liderul naţional al Văii Jiului a focalizat asupra sa toate resentimentele generate de o lungă perioadă de tensiune şi violenţă, devenind un soi de inamic public „numărul unu".

Din punctul de vedere al autorităţii statului de drept Cozma va rămîne, probabil, un caz nerezolvat. Recenta hotărîre judecătorească din procesul care i s-a intentat în legătură cu un accident de circulaţie marchează, într-un fel, şi limitele „cozmofobiei": permiţîndu-se o sentinţă cu