“Pedepsirea” bogatilor cu taxe si impozite mai mari suna a erezie in reduta capitalismului de cumetrie. “Vrei sa le atrofiezi spiritul antreprenorial, sa-i provoci sa-si ia jucariile inapoi si sa-si trimita angajatii in somaj, vrei sa fie vai si amar de saraci daca impozitezi mai mult bogatii”? Prin reducere la absurd, s-ar intelege ca viata saracilor ar fi un Paradis daca bogatii n-ar mai fi impozitati deloc. Dar daca banii nu reprezinta motivatia absoluta a marilor detinatori de active? Si cum s-ar comporta ei in cazul unui impozit progresiv pe avere?, se intreaba Cristian Dogaru pe blogul sau.

Care o fi diferenta intre ocupantul locului 5 si cel de pe ultima pozitie in Top 300 din perspectiva sentimentului de automultumire? Se simt oare mai impliniti cei cu cateva sute de milioane de euro in cont decat cei cu “doar” cateva” zeci?. Cine are un singur milion de euro disponibil e de peste 1.000 de ori mai nefericit decat Dinu Paturiciu, proportional cu diferenta de avere? Ramane intacta dorinta de acumulare dupa ce ai bifat cateva milioane de euro si ai convingerea ca tu si urmatoarele generatii au traiul asigurat? Eu cred ca dupa ce aduna o anumita suma “de siguranta”, motivatiile se muta din zona materialului spre satisfacerea egoului in alt mod-prestigiu, pozitie, influenta. Dupa ce ai strans suficient vrei cel mult sa castigi la capitolul recunoastere in comunitate. Chiar daca ramai activ in propriul business o faci doar pentru a-ti conserva spiritul de jucator, pentru a demonstra ca poti castiga intr-o competitie de afaceri, pentru a contabiliza si castigurile egoului.

Ce vor face oamenii astia impozitati mai mult? Se vor retrage intr-o statiune elvetiana sa manance icre negre si sa-si scrie memoriile in anonimat? Nu prea se potriveste cu stilul lor. Mai degraba vor ramane pe mai departe in jocul global de monopoly, incercand sa-si intarea