Povestind despre atunci, cartea de dia­lo­guri dintre Monica Pillat şi Barbu Cio­cu­lescu, este asemenea unuia dintre acele obiecte delicate şi fragile pe care le poţi regăsi în spaţiul saturat de amintiri din casa memorială Mi­nu­les­cu-Rebreanu. Evo­carea spaţiului din mar­ginea Palatului Co­troceni nu este întâmplătoare - la doar câ­teva străzi mai încolo se află casa lui Bar­bu Cio­culescu, aceeaşi casă în care a trăit, timp de decenii, ilustrul său tată. În Bu­cu­reştiul nostru atât de văduvit de me­morie, reunirea acestor energii in­te­lectuale în mar­ginile unui cartier ţine de domeniul mi­ra­colului.

Elegantă şi calmă, conversaţia dintre Mo­ni­ca Pillat şi Barbu Cioculescu este încer­ca­rea de a recupera ceva din mi­resmele şi învăţăturile unei vieţi de in­telectual. Odată cu întrebările care se succed, pare că prin­de viaţă o Ro­mâ­nie ale cărei urme le regă­seşti şi în su­i­tele de volume ale Ioanei Pâr­vulescu. Este acea Românie încă neatinsă de ari­pa nefastă şi sângeroasă a tiraniei şi fanatismului, acea Românie populată de miile de ioneşti, popeşti şi georgeşti co­bo­râţi cu toţii din trenul de plăcere al lui I.L. Caragiale. În sânul acestei Ro­mânii care îşi trăia, fără să ştie, lunga ei agonie inter­belică, se naşte Barbu Cio­culescu, iar anii săi de educaţie se confundă cu crepusculul unei întregi civilizaţii. Melancolică soartă rezervă des­tinul celui care are şansa de a ve­dea cum se scufundă lumea familiară lui. Ca şi Lumea de ieri a lui Stefan Zweig, cartea de conversaţie dintre Mo­nica Pillat şi Barbu Cioculescu este în­cărcată de tris­teţea ce acompaniază în­cercările indi­vi­du­ale.

Barbu Cioculescu, scriitorul şi omul pu­blic, aparţine unei promoţii care îşi da­torează celebritatea unei erori de ju­de­cată critică - încadrat în faimoasa „ge­neraţie pier­du­tă“, Barbu Cioculescu es­te, în realitate, par­te din extraordinara î