Declaratiile de luni ale liderilor Frantei si Germaniei au creat sentimentul ca va avea loc o “strapungere” conceptuala si operationala, ca se va raspunde cu eficacitate la amenintarea extinderii focului in zona euro si ca, totodata, vor fi abordate defectele sale structurale, fie si gradual (din ratiuni politice si nu numai). Dar a incerca sa prezinti un “pact fiscal” ca integrare fiscala, ca adancire a integrarii economice, mi se pare straniu. Si nici nu cred ca fara o interventie masiva a BCE, directa, sau indirecta (prin finantare, sau garantare) poate fi stopata griparea in crestere a pietelor financiare.
O uniune monetara nu se poate rezuma la reguli fiscale si penalizari, fie ele constitutionalizate; ea presupune o trezorerie comuna, ceea ce implica si un buget comun, care sa stea in spatele unor emisiuni de eurobligatiuni. Opozitia vehementa a unora la existenta eurobondurilor, a unei trezorerii comune, perpetueaza un viciu de fond al zonei euro. Poate numai daca zona euro ar fi compusa din tari compatibile structural (industrial, ca grad de competitivitate, ca politici publice) am putea vedea o uniune monetara sui generis (cvasi-legarea monetara a Beneluxului de Germania inainte de introducerea euro poate inspira o asemenea imagine). Dar noi avem de-a face cu o alta realitate: zona euro este mult suboptima si discrepantele inauntrul ei au crescut in ultimul deceniu. Aceasta diversitate de conditii face cu atat mai necesara introducerea de instrumente proprii unei uniuni economice si monetare “rotunde”; in care sa se poate raspunde la socuri asimetrice, sa existe scheme de asigurare impotriva riscurilor (inclusiv impotriva somajului, la nivelul Uniunii), sa avem reglementare si supraveghere comuna a pietelor financiare, etc. Reguli de disciplinare sunt esentiale, mai ales acolo unde exista o cultura a instabilitatii”, a evaziunii fiscale, etc. Dar a
