În acest articol îmi propun să caracterizez relația dintre ecologism și ecologie și să caracterizez principial câteva forme publice ale ecologismului. Ecologismul este o modalitate seculară de raportare la frumos şi bine. Valorile prioritare pe agenda ecologistului autentic sunt frumuseţea naturii şi binele acesteia. Prin raportarea la frumos ecologismul lasă deschisă posibilitatea revelării sacrului, prin mijlocirea naturii, trăirii lui într-o modalitate neinstituţionalizată. Prin promovarera binelui naturii ecologismul susţine cunoaşterea ei, inclusiv ştiinţifică, pentru că nu poţi face bine fără să cunoşti. Nu este nimic rău cu ecologismul prin prisma valorilor fundamentale pe care le promovează. Ecologiştii sunt din specia celor pentru care nu este lipsit de sens să spună că „iubesc natura”, doar o parte a ei („iubesc munţii”), sau o iubesc cu tot cu oamenii şi cultura asociate unei părţi a ei („iubesc ţara”). Dar, deşi criteriul de identitate al ecologismului este unul valoric şi ecologismul este esenţialmente privat, presupoziţiile şi asumările etice care îl însoţesc pot antrena sau nu o angajare publică, un ecologism public. În aceste împrejurări opţiunea existenţială poate deveni tolerabilă, sau nu, în funcţie de consecinţele sale pentru ceilalţi. Dacă ecologistul privat are presupoziţii care îl împing către dorinţa de a impune tuturor propriile sale opţiuni de viaţă, atunci va fi şi un ecologist public fundamentalist ale cărui luări de poziţie vor genera contrareacţii justificate. Dacă presupoziţiile sale vor duce la consecinţe mai puţin excesive, va fi un ecologist public rezonabil, care îşi apără interesele de grup în limitele jocului politic acceptabil şi care nu pote genera decât contrareacţii nejustificate, politicianiste. Relaţia dintre ecologismul public rezonabil şi cel fundamentalist este asemănătoare relaţiei dintre ideologia socialistă şi cea