Am să vă spun un secret compromiţător: oftez la filme. Ba nu, gem. Zgomotos. Cu atît mai intens cu cît, pe ecran, bărbaţi superbi îşi dezvăluie mai mult din epidermă. Uneori scot şi limba, acrobaţie la care am căpătat chiar exerciţiu. Fac şi gesturi - cît de expresive, depinde de cantitatea de cola băută. Şi am şi replici, sînt spontană şi inventivă: "Hai, că poţi mai mult!". Cînd se stinge lumina, devin periculoasă, eu care, în realitate, mă fac că nu observ atunci cînd mă fixează un băiat simpatic. Fac parte din clubul marilor suspinători alături de alţi cîţiva buni prieteni ai mei. Nu sînt singura, asta voiam să vă spun. Noi toţi sîntem cinefili de meserie, avem şi diplome care să ateste treaba asta. Ar fi trebuit pînă acum să învăţăm cum să ne comportăm profesionist şi nu să ne lăsăm libidoul să se manifeste atît de strident. Mă rog, o scuză există: sîntem din aceia care trăiesc cinema-ul cu intensitate, personal, emoţional, visceral, aproape sexual. Au făcut-o şi alţii mult mai mari decît noi - "I lost it at the movies" - comparîndu-l cu o experienţă, în primul rînd, carnală. OK, recunosc, e poate un fel mai sofisticat de-a îmbrăca faptul că sîntem cam frustraţi. Şi vorbesc la plural ca să evit umilirea eternă. Ceea ce mi se pare excitant e că frumoşii din filme nu sînt doar poster boys, ci li se dă ocazia să spună şi cîte ceva, de obicei destul de coerent. Mă rog, cu excepţia lui Schwarzenegger, dar el este ocupat să facă o grămadă de chestii, timp în care muşchii i se încordează irezistibil. În tot cazul, oamenii rufoşi şi neatractivi, chiar dacă îşi caută, săracii, izbăvirea în nu ştiu ce peliculă inteligentă scrisă de Paul Schrader sînt, pentru mine, precum orgasmul mimat. Lista favoriţilor după care salivez e în continuă schimbare, nu pot să fiu monostară oricît aş încerca, am nevoie permanentă de stimuli noi şi în top 5-ul meu există întotdeauna cel p