O poezioară de odinioară spunea că în lume nu-s mai multe Ro­mâ­nii. În lume, nu, dar în România, da. România, văzută prin ferestrele fu­murii ale maşinilor prezidenţiale şi în mare viteză, e diferită de ace­ea a amărâtului care se târăşte pe marginea şoselei cu căruţa. Şi nu-i vorba doar despre viteză, adică des­pre iuţeala cu care se percep ima­ginile, ci despre relaţia cu reali­tatea. Din căruţă, realitatea are mi­ros, are naturalul arşiţei şi al ge­r­ului, are memorie. Din goana li­mu­zi­nei, ţii minte câteva secvenţe care şi acelea sunt mincinoase, pen­tru că sunt un fapt de culoare sau de cantitate.

Văzută din avion, România are toa­te geometriile şi reţelele de în­semne ale civilizaţiei. De la zece mii de metri şi cu un cer senin, Ro­mâ­nia e un teritoriu al armoniei. E ţara care are de toate. Nu se văd ogoarele inundate de gunoaie şi sterpe. Noaptea, lucrurile se schim­bă. Europa e atât de electrifi­ca­tă, încât pare a se găsi mereu în plin carnaval. Noaptea, marile noastre oraşe par sate şi comune eu­ropene mai răsărite. Din înaltul cerului, restul patriei pare cu­fun­dat într-o beznă de stepă.

Ce Românie văd zilierii, care se trezesc cu noaptea-n cap şi se bu­lu­cesc într-un microbuz de drumuri judeţene? Îţi dai seama de Ro­mânia fiecărui român după mij­lo­­cul lui de transport zilnic: tramvai, autobuz, metrou, bicicletă. Dar şi după slujba la care se duce. E diferenţa dintre România lui a nu avea încotro şi România pe alese. Nu-s mult mai multe Ro­mâ­nii ca înainte de 1990, dar cu atâ­tea câte sunt azi poţi proceda la un infinit de combinaţii. Astfel că unii au, de dimineaţă până seara şi ade­seori şi noaptea, o Românie ame­ricană sau franţuzească, fără nici un ingredient local ori na­ţi­o­nal, iar alţii, doar ce-i mai trist, mai pauper şi mai fără orizont din Ro­mânia pe care politicienii o co­lin­dă doar în campanii. Dar şi atu