Pentru mine, surpriza cea mare la „Gaudeamus” n-au constituit-o cărțile lui Pleșu („Din vorbă-n vorbă”), Alice Voinescu („Jurnal”), Vișniec („Negustorul de începuturi de roman”), Coelho („Alchimistul” – din nou istorioara aia supraevaluată?), Cioroianu („Cea mai frumoasă poveste”), creditate cu consistente cifre ale vânzărilor, cât mai ales un volum atât de proaspăt ieșit din tiparniță, încât nici n-a mai apucat să fie inclus în programul lansărilor. Coperta reproduce desenul ediției princeps a „Poesiilor” lui Mihail Eminescu, ceea ce te poate face să crezi că avem de a face cu încă o reeditare a opului din 1883, după cele 11 apărute între 1885 și 1907 și, mai ales, după cele adnotate din 1924 (Bogdan Duică), 1933 (C. Botez), 1936 (G. Ibrăileanu), 1939-1944 (Perpessicius).
Și, într-un fel, chiar asta e, numai că acum ne aflăm în fața monumentalei editări definitive – gest cultural fără precedent în literatura noastră datorită proporțiilor cercetării, cât și, mai ales, incredibilei ei anverguri și amănunțimi. Autorul cărții-eveniment, profesorul Nicolae Georgescu, al cărui nume l-am mai pomenit în această rubrică a „Monitorului”, semnează totodată o ediție critică, un studiu introductiv, comentarii filologice, precum și „scenariul probabil al ediției princeps”. Argumentul: „în domeniul Eminescu, nimic nu poate fi considerat ca înghețat odată pentru totdeauna, iubirea de poet aduce mereu mișcarea în interiorul operei: o dialectică ce exprimă acea viață vie, veșnic capabilă de a crea o nouă viață păstrându-se pe sine.”
Ai fi tentat să afirmi că însăși cartea de față contrazice „mereu mișcarea în interiorul operei”, mai ales în ce privește lecțiunile, fiindcă N. Georgescu închide definitiv discuții de peste veac, reinstaurând fără drept de apel varianta cu adevărat îndreptățită să rămână în pagină. Trudă mai mult decât necesară, câtă vreme sub semnătura lu
