Oltchim e o dublă problemă: o companie falită și un factor de distorsiune a întregii economii locale.
Istoria Oltchim sună cam așa. Avem o fabrică mare de produse chimice, construită pe vremea lui Ceaușescu în nebunia lui de a produce derivați de petrol pentru export, chiar dacă trebuia să importăm petrol brut pentru asta, că producția internă nu mai făcea față. După 1989, compania a fost căpușată cât s-a putut: furnizori de materiale la suprapreț, clienți la preț sub piață. Ba chiar s-au găsit și firme care n-au mai nimic de-a face cu petrochimia, dar au fost „găzduite“ pe platforma combinatului - Oltchim cumpăra în nume propriu energie electrică de la „băieții deștepți“ și le-o dădea pe gratis.
Pe lângă povestea clasică a jafului din companiile de stat, la Oltchim au apărut încă două complicații. Prima, vânzarea rafinăriei Arpechim, odată cu Petrom, la OMV. Oltchim nu poate practic să supraviețuiască fără Arpechim și nici invers – dacă ar cumpăra materie primă de la o altă rafinărie de care să nu fie legată prin țevi ca de Arpechim, Oltchim ar plăti costuri de transport mari și i-ar trebui spațiu suplimentar de depozitare. E foarte posibil ca Guvernul Năstase să fi vârât Arpechim-ul pe gât OMV-ului cu intenții bune, vrând să forțeze OMV să modernizeze Arpechim. Dar, apoi, guvernul s-a trezit că nu mai poate controla rafinăria, adică nu mai poate cumpăra fără să plătească. Dacă Oltchim ar funcționa ca o companie normală, faptul că Arpechim aparține altcuiva n-ar fi o problemă. Oltchim e la fel de dependent de Arpechim pe cât e și Arpechim dependent de Oltchim, niciuna dintre părți n-ar putea să abuzeze de poziția sa monopolistică. Dar dacă Arpechim e privată, Oltchim trebuie să plătească, așa e în economia de piață.
A doua complicație e o greșeală făcută sub mandatul lui Tăriceanu, când, pentru a pl
