Existenţa strigoilor sau a diavolilor care i-ar poseda pe unii dintre noi ţine de o superstiţie pe care educaţia n-a izbutit s-o demaşte. Un indian de la începutul secolului XX a comparat cu un balaur o locomotivă cu aburi pe care a văzut-o pentru prima dată în viaţă.
Tudor Vianu face, într-unul din ultimele sale studii de stilistică, o remarcă aparent banală, dar care bate mult dincolo de domeniul ca atare: când un indian de la începutul secolului XX a văzut prima oară o locomotivă cu aburi, construită de britanici, el a fost convins că a întâlnit un balaur; când un poet compară o locomotivă cu un balaur, el creează o metaforă.
Sunt aici nu numai două planuri de limbaj, unul propriu şi altul figurat, ci şi două planuri ale realităţii, în funcţie de cum aceasta e percepută, ca atare sau ca imaginară.
Numai când eşti conştient că, asemănătoare cu un balaur, pentru că scoate fum pe nări, locomotiva nu e totuşi altceva decât o locomotivă, e vorba de o figură de stil numită metaforă. Indianul care le confundă consideră că locomotiva e realmente balaurul din poveste. El aparţine, cum spune Eminescu, unei lumi care „vorbea în basme“, nu însă, aici poetul greşeşte, şi uneia care „gândea în poezii“.
Copiii-strigoi din Africa
Am citit zilele trecute un reportaj despre un fenomen îngrozitor pe care autorităţile din două state africane vecine nu reuşesc să-l controleze. E vorba de exploatarea de către unii pretinşi preoţi catolici, care se revendică din foştii misionari, a superstiţiei populare că un copil nedorit, infirm sau suferind, pur şi simplu, de o boală a copilăriei, urmare a nevaccinării sau a lipsei de igienă, e de fapt un strigoi primejdios şi trebuie alungat departe de casă. Unii din aceşti copii ai străzii sunt culeşi de preoţii cu pricina, care susţin că scot strigoii din ei.
Există chiar instituţii ale statelor respective care