Nu ştiu cum să explic tăcerea cu care a fost „întîmpinat“ recentul volum al lui Alexandru Matei. Să nu mi se spună că prin lipsa de expertiză a comentatorilor. Cronicarii literari autohtoni, mai ales cei tineri, se pronunţă cu aplomb în chestiuni unde nu au competenţă (nu am nici eu, dar nu-mi propun o „expertiză“; nu e cazul). Atunci, de ce? Pentru că autorul nu scrie despre literatura română? Dar, într-un fel, şi despre noi este vorba aici… Cînd a debutat Alex. Cistelecan, mulţi tineri cronicari s-au repezit să-i dezbată volumul, pe temeiul ideologiei sale „de stînga“. S-avem pardon: cu toate meritele lui intelectuale, autorul Vieţii ca film porno are şansa de a deveni „cel mai valoros eseist al tinerei generaţii din România“ abia cînd va ieşi de sub tutela gîndirii lui Lacan şi a lui Zizek. Miza lui filozofică rămîne modestă prin comparaţie cu miza literară din cartea tizului său. Un proiect personal unitar Ultimele zile din viaţa literaturii… constituie, la ora actuală, singurul volum consistent despre fizionomia şi maladiile literaturii franceze contemporane. Nu ştiu cîţi dintre criticii români activi cunosc atît de bine, din interior, fenomenul şi cîţi sunt în stare să-l comenteze în profunzime pentru cititorul român ca Alex. Matei. Ba ştiu prea bine: nici unul. Cu inteligenţă şi competenţă, Alex. Matei ne aşază în faţă o oglindă în care am uitat să ne privim. Ce a mai rămas, la ora postmodernităţii, din „oglinda“ în care cultura română s-a privit, obsesiv, în modernitate şi în raport cu care s-a autodefinit adesea? Vădind o unitate de proiect personal, cartea s-a scris asemeni unui work in progress, pe parcursul mai multor ani, din eseuri şi comentarii apărute în Observator cultural, România literară, Idei în dialog ş.a. Cu toate acestea, compoziţia sa nu are nimic din formula culegerilor de articole grupate pe secţiuni şi livrate la suprapreţ drept „s