Undeva, la marginile Bucureştiului, 46 de suflete amărâte s-au strâns, într-o cămăruţă la fel de pricăjită, să-l aştepte pe Moş Crăciun. Sunt orfanii ale căror amintiri se leagă doar de fatalitatea care le-a pus cruce devreme în viaţă, ducându-i pe alte drumuri decât familiile lor.
Singurul loc pe care îl mai pot numi acum "acasă" este o clădire micuţă şi veche, cocoşată sub stratul gros de zăpadă ce ar vrea parcă să o ascundă, al unui centru de plasament din Sectorul 5, "Cireşarii". Români sau ţigani, sănătoşi sau cu probleme, cuminţi sau răi, premianţi sau leneşi, de Sărbători pe lista dorinţelor cu ce ar vrea să primească de la Moşu', micuţii bifează în inima lor, cu înverşunare, an de an, un singur lucru: să fie din nou cu tata şi cu mama. Doar cinci minute de fericire.
NĂSCUŢI ÎN GHETOU
Casa orfanilor din Prelungirea Ferentariului este o bornă de graniţă, la hotarul dintre partea "selectă" a cartierului şi cea în care trebuie să umbli cu ochii în patru. Impropriu spus "graniţă", deoarece demarcaţia nu apare pe nici o foaie de hârtie. Dar ea există şi este foarte vie în conştiinţa celor din jur. La numai 10-15 minute distanţă, de mers pe jos, de la "Cireşarii" se găseşte Aleea Livezilor, strada ce cască larg, înspre oraş, gura flămândă a ghetoului-iad, locul în care narcomanii şi negustorii de prafuri albe şi vise "frumoase" se zvârcolesc şi respiră la un loc.
Din exact aceste spasme ale ghetoului, au scăpat cei mai mulţi dintre copiii de la "Cireşarii". Ori sărăcia neagră, ori influenţa drogurilor asupra familiei sau în cazurile cele mai nenorocite, ambele, au făcut umbră acestor biete fiinţe îndepărtându-le viaţa, ridicol de mult, de normalitate.
SINGURI PE LUME
Fraţii Florentina şi Ovidiu sunt doar doi dintre copiii sărmani care s-au învăţat să numească "acasă" centrul de adăpost din Ferentari. Clăd