Exemplul lui Al. Adriescu demonstreaza ca este posibil: poti fi si cronicar la zi al fenomenului literar, si istoric literar, ba chiar si lingvist, filolog etc. Nu am avut sansa sa il am profesor pe Al. Andriescu: cind am ajuns eu student, domnia sa se pensionase. L-am cunoscut in schimb prin intermediul fiului sau, poetul si anglistul Radu Andriescu si, mai ales, i-am citit multe dintre carti (ca sa fiu precis: mi-au scapat doar aforismele si, recunosc, doar am foiletat cartea despre limba presei romanesti din secolul al XIX-lea). Ceea ce m-a atras mereu la personalitatea sa este deschiderea catre domenii ce e drept diferite, dar obligatoriu complementare: lingvistica, filologia propriu-zisa si literatura. Separat, nu se prea pot studia cu bune rezultate. Mai ales atunci cind e vorba de o virsta mai indepartata a culturii, care le inglobeaza pe ambele, facindu-le, uneori, sa se identifice. Desi cariera sa universitara prestigioasa (a fost si decan al Facultatii de Litere la sfirsitul anilor '80) s-a axat pe materii aparent aride, dar care cer eruditie si obliga la interdisciplinaritate, precum istoria limbii, stilistica, introducere in filologie s.a., profesorul a practicat, in paralel, cronica literara in revistele iesene si a ales sa debuteze cu o carte depre literatura romana contemporana (Disocieri, 1973), pentru care a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volumul cuprinde studii sau cronici literare deghizate sub forma studiului riguros despre autori precum Ion Barbu, Ion Vinea, Nicolae Labis, Gib I. Mihaescu, Marin Preda, Eugen Barbu etc. De cele mai multe ori, instrumentele sint ale stilisticianului, care nu se hazardeaza sa formuleze verdicte pina nu a analizat minutios textul, cu atentie la detalii care unui cronicar grabit ii scapa de regula. O alta carte, publicata in 1974, Relief contemporan, recupereaza contributiile profesorului