În 20 de ani de presă, cât voi „aniversa" în vara asta, de puţine ori mi-a fost dat să citesc subiecte atât de emoţionante precum povestea Dorinei Cheuchişan!

Revoltător şi impresionant. De piatră să fii, şi nu-ţi poţi reprima un sentiment de admiraţie faţă de această femeie şi de dispreţ faţă de oamenii care au împins-o în infern.

Pe 22 decembrie 1989, Dorina Cheuchişan a asistat, îngrozită, la uciderea sălbatică a soţului său, Liviu Cheuchişan (33 de ani), şeful de post din comuna Dealu, judeţul Harghita, de către o mulţime isterizată. Femeia şi cei doi copii ai săi, o fetiţă de şapte ani şi un băiat de şase luni, erau sortiţi să ardă pe rug, dar un localnic cu suflet i-a salvat din flăcări. Au urmat ani de jale şi durere, de foame şi frig, de frică şi nedreptăţi. Sub ochii văduvei şi ai celor doi orfani s-a petrecut o infamie: condamnaţi între 15 şi 18 ani de închisoare, ucigaşii lui Liviu Cheuchişan au fost graţiaţi de preşedintele de atunci, Ion Iliescu. Deşi s-a simţit înjunghiată a doua oară, femeia nu a cedat: avea de crescut doi copii. Şi i-a crescut cu demnitate, cu o ambiţie de mamă eroină.

Nu voi repeta detaliile acestei poveşti dureroase. Le-aţi putut citi în „Adevărul" de ieri, redate cu atâta emoţie de colegii mei Mihai Voinea şi Cristian Delcea. Mă voi mărgini să reproduc zece mesaje postate de cititori. Mesaje care arată că umanitatea nu-şi va pierde sufletul niciodată.

Mesajul 1. „Citeam din pat, pe telefon, acest articol, şi când am terminat de citit, am plâns ca un copil naiv. Nici nu pot să-mi exprim părerea de rău pe care o simt şi suferinţa pe care mi-o imaginez. Doamnă Cheuchişan, aveţi suportul întregii omeniri, care ştie ce înseamnă suferinţa! În numele maghiarilor, aş cere iertare pentru ceea ce vi s-a întâmplat, deşi ştiu că acest lucru nu înseamnă nimic pe lângă momentele prin care aţi trecut. Sunteţi un om fo