Performanţa sfidează prin definiţie democraţia. Elitele sunt dictatoriale prin valoare şi nu pot fi validate prin vot. Doar competiţia le poate certifica. Democraţia, în fapt şi ea tot o dictatură, dar o dictatură a mediocrităţii, operează însă în zona de gospodăreală a competiţiei, acolo unde sunt inventate reguli, canoane şi definiţii aproximative. Statutele şi regulamentele fotbalului, bune sau rele cum or fi ele, devin imperative pentru cei care le acceptă prin afiliere liber consimţită, prin afiliere pe proprie răspundere.

Iar acceptul primar presupune şi acceptarea de a te supune dictaturii democraţiei. În aceste condiţii a decis Adunarea generală a FRF dezafilierea Universităţii Craiova şi îndepărtarea lui Marian Iancu din fenomen. Cele două decizii, inatacabile în fond, suscită totuşi comentarii prin semnificaţiile lor, prin consecinţele pe care le creează.

Adrian Mititelu şi Marian Iancu s-au impus ca fruntaşi ai palavrelor de mahala a fotbalului. Făptaşii necugetării şi ai altor vinovăţii mult mai concrete au cotonogit cu apetit nocturn ideea de civilizaţie în sport. Individual, fiecare dintre ei, ar fi meritat centrifugarea din fenomen. Trist este însă faptul că de soarta lor depind inevitabil două echipe care populează frumoase amintiri ale fotbalului: Universitatea Craiova şi Politehnica Timişoara. Două echipe care, iată, prin chemarea lor sună a ironie amară. De unde atâtea insinuări academice în fotbalul nostru?

Oltenii, cei care au învăţat să iubească adevărat, sunt furibunzi. Universitatea are pentru ei identitate unică şi nici un alt surogat fotbalistic n-o poate înlocui. În aceste condiţii, hotărârea Adunării generale a FRF de a acorda Craiovei un loc în divizia secundă nu le dă satisfacţie. Doar reintegrarea Universităţii ar fi verdictul acceptat. Dar Universitatea are un patron şi patronul acesteia, Adrian Mititelu, a generat