Batrinetea nu este, am impresia, o fericire. Vine o vreme in care te vezi obligat, de la sine, sa meditezi asupra ei, pe cont propriu. Sa-i constati, cu un ochi obiectiv si mihnit, dificultatile, vicisitudinile, povara. Sa deplingi lipsa de indurare a timpului. Si, daca iti este cu putinta, sa te si impaci cu virsta intelepciunii sublimate. Si a junghiurilor… Batrinetea nu este, am impresia, o fericire. Vine o vreme in care te vezi obligat, de la sine, sa meditezi asupra ei, pe cont propriu. Sa-i constati, cu un ochi obiectiv si mihnit, dificultatile, vicisitudinile, povara. Sa deplingi lipsa de indurare a timpului. Si, daca iti este cu putinta, sa te si impaci cu virsta intelepciunii sublimate. Si a junghiurilor… In fata ravagiilor aduse de senectute, daca am observat bine, sint posibile doua atitudini mai acuzate. Cea dintii vede in batrinete o eliberare din determinatiile speciei. Batrinul nu mai este frisonat de afectele si emotiile comune (iubiri naprasnice, gelozii lipsite de temei, naivitati entuziaste etc.). Cu o fiziologie imputinata, cu nevoi abreviate, batrinul se poate consacra, in sfirsit, deliciilor spirituale. El e un individ ascetic, nu prin vointa si aspiratii, ci prin fatalitatea virstei. Maninca si doarme tot mai putin, iubeste eterat, vegheaza si cugeta la vanitatea oricarei existente. S-a inteleptit de la sine, cum ar veni. A doua atitudine vede in batrinete o catastrofa si o nedreptate. Ea e virsta decrepitudinii, a slabiciunii fizice, a amneziilor de tot felul, a inchipuirilor ridicole. Digestia e greoaie, mintea e stapinita de rutine. Batrinul e, scurt spus, un ins nesuferit si inutil. Nu doar celorlalti, ci si siesi. Spre a nu ramine insa in domeniul generalitatilor caracterologice, al caricaturalului nesprijinit de vreo ilustratie concreta, voi comenta succint doua intimplari relativ notorii. Prima e legata de filosoful Constantin Noica. A d