Autorul Mihail Şişkin îşi propune să aducă literatura rusă actuală la nivel universal, pe o cale universală: el scrie, mai presus de toate, despre bunătate.
Mihail Şişkin are 52 de ani, părul grizonant şi ochi albaştri, limpezi, ca un cer senin de primăvară. Într-o rusă melodioasă şi cumpătată, spune că scrie cărţi care să-l marcheze pe cititor şi să-i schimbe viaţa. Glumeşte tandru, asemănând volumele sale traduse în limba română cu nişte „copii nou-născuţi româneşti“. Pentru el, ca scriitor, experienţele de viaţă, fie pozitive, dar mai ales cele negative, sunt capitalul său, pe care-l fructifică în volume de o mare căldură umană. Aşa cum este mai-noul roman „Părul Venerei“, recent publicat de Editura Curtea Veche. Numeroasele interviuri pe care le-a luat, ca interpret, refugiaţilor ruşi din Elveţia i-au servit ca material pentru această carte. În paginile sale se întrepătrund atât frânturi din viaţa autorului şi traducătorului Mihail Şişkin, cât şi încercări de a răspunde unor întrebări care îi macină mintea încă din copilărie: „Cum să trăieşti?“ şi, mai ales, „Ce să faci cu moartea?“. Şişkin îşi doreşte să se adreseze omului de pretutindeni, iar pentru a-i reuşi acest lucru, se apucă de scris ignorând problemele personale pe care le are cu un anumit sistem politic.
„Weekend Adevărul“: Aţi spus că aţi învăţat de la Tolstoi să nu vă fie teamă să fiţi naiv. Cum percepeţi această naivitate?
Mihail Şişkin: În jurnalul său, Tolstoi şi-a pus nişte întrebări foarte naive, precum „Omenirea a inventat trenuri, dar unde să te duci şi de ce?“ sau „Oamenii au inventat spitale şi viaţa este prelungită în acest fel, dar la ce bun?“. Cum poate un om care are aproape 90 de ani să pună întrebări atât de naive? În cartea „Scrisorar“, eu transfer eroului meu o bună parte din copilăria mea. De exemplu, când eram mic, în pauzele dintre ore mă ascundeam într-u