In autobiografia din 1987, „scrisa din porunca I.P.S. Arhiepiscopului Teofil Herineanu si dupa indemnul Parintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu“, N. Steinhardt incheie amintind ca: „[...] Cele de mai sus le-am relatat pe larg si intr-o forma literara intr-o naratiune intitulata «Jurnalul fericirii», care merge pina in 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate in 1972 si restituit in 1975, dupa interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi, din nou confiscat in 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secreta“.
- Douazeci de ani de lucru la Jurnal
Fara indoiala, Jurnalul fericirii ocupa un loc central in cadrul operei (cunoscute pina acum) a monahului-scriitor Nicolae Steinhardt. De la un an la altul, aceasta opera isi trece cu succes proba timpului, in doar 14 ani fiind tiparita in zece editii romanesti si tradusa, deocamdata, in franceza si italiana.
Putina lume stie ca aceasta lucrare i-a ocupat gindul autorului peste 20 de ani, timp in care a scris-o in trei sau patru versiuni. Citeva repere biografice care sustin existenta acestor versiuni vor fi punctate in continuare.
Nicu-Aureliu Steinhardt (conform actului de identitate), dupa eliberarea din detentie (a fost inchis intre 1960-1964 pentru ca a refuzat cu demnitate sa fie martor al acuzarii intr-un proces odios intentat pe nedrept unor oameni de valoare, cunoscuti ca lotul Noica -Pillat), la 4 august 1964, duce o viata foarte grea, traind din munca necalificata (manipulant, incarcator-descarcator la o fabrica de ambalaje, Staruinta). In acelasi timp il ingrijeste pe tatal sau, care se stinge din viata in 1967, la virsta de 90 ani. Tatal lui Nicu, Oscar Steinhardt, era absolvent al Scolii Politehnice din Zürich, unde-l avusese coleg pe Albert Einstein. Fusese apoi repartizat la fabrica de sticla din Heci-Lespezi (Germania). N-a ramas, insa, d
