V-aţi întrebat vreodată dacă anul 1990 se poate repeta şi să ai parte de el din nou în 2011, după 2010? Senzaţii că am mai trăit o dată una sau alta ne încearcă pe toţi; în forme minore de epilepsie, oamenii au tot timpul impresia că retrăiesc şi se pierd în déjà vu-uri ale unor imagini pe care nu le-au văzut, de fapt, niciodată. Dar aici nu e vorba de senzaţii, ci dacă istoria evoluează liniar sau circular. Şi cum ne putem da seama de acest lucru. Azi o să vă spun o poveste care poate luminează un colţ al misterului.

Avea 2 ani când tatăl ei a fost asasinat, în 1947, un erou al independenţei pe care nu a mai apucat să o vadă cu ochii. 15 când mama ei a fost numită ambasador. Patru ani mai târziu pleca la Oxford, unde a studiat filosofia, economia şi politica. Acolo l-a întâlnit pe bărbatul care urma să îi fie soţ, un academic cu care a avut doi băieţi şi o viaţă engleză, cântând la pian şi îngrijind grădina. Era deja la jumătatea vieţii în 1988, când s-a întors acasă pentru a o îngriji pe mama ei bolnavă. A găsit ţara în pragul răscoalei contra dictaturii militare instaurate între timp. Cândva o ţară prosperă, un loc miraculos - junglă, metale preţioase, temple şi jad -, Burma ei natală fusese sărăcită de prădătorii militari care o conduseseră din 1962.

A găsit pe stradă studenţi şi călugări, oameni săraci şi ce mai rămăsese din clasa mijlocie. Aveau nevoie de un lider şi au găsit-o pe Aung San Suu Kyi - familia ei fusese o parte a istoriei Burmei, iar ea era educată la Oxford, o prezenţă din lumea liberă, dar, totodată, doar o femeie care venise într-o vizită acasă: viaţa ei era în altă parte. Îi admira pe Gandhi şi pe Martin Luther King - după modelul lor, a organizat o rezistenţă paşnică, colindând ţara ca să mobilizeze oamenii. A fost un succes, partidul improvizat de ea a câştigat cu 80% primele alegeri libere consimţite de regimul