Dacă Florian Bichir nu ar fi scris despre meseria de ONG-ist, iar Mircea Mihăieş nu ar fi deplîns lipsa unei legi privind interzicerea celulelor comuniste, ca o continuare a iniţiativei prezidenţiale de condamnare a comunismului, nici nu mai ştiam că în România mai există dezbatere despre rolul societăţii civile. Nu aş pleca de la noţiuni teoretice abstracte, dar, totuşi, este necesară o clarificare a acestei forme de asociere în scopul obţinerii drepturilor cetăţeneşti. Cum s-au cristalizat primele forţe civice în România? Asta ştim. E prea cunoscut rolul A.C. şi al intelectualilor critici după Revoluţie. Ce a cîştigat individul plătitor de 2%? Asta nu mai cunoaştem. Stă şi se întreabă, justificat, de ce angajamentul public s-a lichefiat de o vreme încoace. Să se întîmple asta doar ca urmare a despărţirii intelectualilor în două tabere? Una pro-Băsescu şi una anti-? La aproape două decenii de la marea piruetă din decembrie ’89, societatea civilă românească mai reprezintă pe cineva? Mai este ea o instituţie viabilă, reprezentativă şi legitimă? Pentru a înţelege prezentul, e bine să analizăm trecutul. Dacă în Grecia antică cetatea era bine organizată, iar înţelepţii aveau dreptul să predice în agora, gîndirea modernă s-a reorientat. Filozoful german Hegel (1770-1831) redefinea conceptul de „societate civilă“ drept o tentativă de încorporare a libertăţilor individuale în viaţa politică şi morală a societăţii. Ceea ce vedea el într-un „superb răsărit de soare“ Alexis Tocqueville (1835) interpreta ca o sinceră „mediere între stat şi cetăţean“. Ei nu aveau de unde şti ce va urma. Au venit alţi gînditori care au nuanţat această funcţie potrivit unor criterii ideologice. Culmea implicării sociale a unor grupări în numele unor doctrine a fost atinsă în timpul Revoluţiei Franceze, încheiată cu iacobinismul de tristă amintire. Cine a cîştigat: Danton sau Robespierre? Tr