Azi fiecare dintre noi e preşedinte. Preşedinte peste viaţa lui, rege cu sceptru. Sceptrul încape în podul palmei şi are sculptura delicată a unei ştampile. Nimeni nu te poate obliga unde s-o aşezi, aşa cum nimeni n-are dreptul să atenteze la libertatea ta de a o folosi. Pe cine votezi? În orice variantă te votezi pe tine. Şi da-ul şi nu-ul îţi aparţin. Undeva, în Colentina, într-o şcoală sunt cinci secţii de votare. Pe lângă Secţia 7 de poliţie. Toate au încăput la etaj. Pe scări sunt risipiţi bătrâni care respiră greu. Am, spune un pensionar, tije la picioare. Urc greu, dar urc. De 40 de ani votez aici. Niciodată secţiile de votare n-au fost organizate la etaj. De ce acum e altfel, domnule ziarist? Ce să-i răspund? O bătrână s-a aşezat pe scări. Mai are trei trepte. Pare hotărâtă să nu se lase biruită de ele. Gâfâie. Va sui până la ştampilă. Ştampila este simbolul libertăţii ei de azi. La Liceul de muzică George Enescu înaintează perechi de oameni care par înaripaţi de o speranţă. Mă salută. Îi salut. Nu-i ştiu. Ei spun că mă ştiu pe mine. Un jandarm îmi spune că e din Sângeru, satul meu. În Drumul Taberei, prietena mea octogenară, doamna Olguţa, vrea să voteze. Fiul ei e doctor, chiar un renumit profesor de cardiologie în Italia. Mama care l-a crescut suferă de Parkinson şi de alte câte. Mintea îi este însă vie. Vrea la vot. O duc la vot. Ţara asta e plină de oameni. România e populată cu oameni. Cine a spus altfel? Încerc un vers simplu, ca o scrisoare, ca o chemare.
Votul nu muşcă, garantez, nu doare
Nu-ţi trage pumni în burtă sau în bot
De-aceea vă invit cu deferenţă
Veniţi, nici nu durează mult, la vot.
Murit-au mulţi în vremuri de restrişte
Trecut-au mări sargassice înot
Doar pentru ca-ntr-o zi, în ţara asta
Tu să fii liber să exprimi un vot.
Veniţi la vot dacă iubiţi pământul
Acestei ţări,
