Încă din titlul volumului său Exerciţii de supravieţuire, Ileana Mălăncioiu dă un cadru şi un fir de tensiune dialogurilor pe care le-a purtat, în ultimii ani, cu interlocutori consideraţi avizaţi. Un interviu amplu luat de Marta Petreu în 1997 deschide cartea; un altul, de şi mai mari dimensiuni, publicat în 2009-2010 şi datorat Luciei Negoiţă, o închide. Cam pe la mijlocul volumului, parcurgem o conferinţă densă despre „vina tragică“ ţinută de Ileana Mălăncioiu, în 2006, la Teatrul Naţional. Între aceste repere de construcţie, celelalte pagini, de eseistică şi publicistică, dialog cu un altul şi dialog interior, confesiune directă şi indirectă, se aşază extrem de firesc. Cum bine observă Dan Cristea, ele au un accent de „redundanţă obsesională“. Într-adevăr, despre orice ar vorbi şi de la orice secvenţă de viaţă socială ar porni, Ileana Mălăncioiu continuă prin a introduce o problematică gravă. {i sfîrşeşte prin a o sublinia, o dată şi încă o dată, căutînd să răspundă aceloraşi „întrebări de totdeauna“. Procedează astfel şi în publicistica „pură“, impură prin definiţie, lucrînd cu materialul amestecat şi friabil al tuturor contextelor socio-politice şi al atîtor guvernanţi şi opozanţi perindaţi pe scenă. Chiar şi în aceste texte (mult mai rare, aici, decît în Crimă şi moralitate, 1993, sau A vorbi într-un pustiu, 2002), efortul autoarei este să se ridice de la actualitate la condiţia de generalitate care o subîntinde; să dubleze plasticizarea prin esenţializare. Cu atît mai mult se vede acest demers în spaţiul reflexiv al eseisticii şi în cel de complicitate intelectuală al convorbirilor, unde Ileana Mălăncioiu şi conlocutorul ei au un cod comun. În publicistică, evenimentul cotidian, înainte de a fi stors de semnificaţie, trebuie traversat. În schimb, în aceste „exerciţii de supravieţuire“, scriitoarea porneşte invers în scrisul său: priveşte, ca Marin Preda