Între agenda cetăţeanului şi cea a celor care îl reprezintă, sau aspiră să-l reprezinte prin mandat există o fractură de durată şi de fond. Cu timpul, sub presiunea realităţii, agendele ajung să se apropie, punând în vedere irosirea sistematică de timp şi resurse.

În plină campanie electorală, problematica marilor aşezări urbane, între care Capitala ocupă un loc aparte, a definit câteva priorităţi certe. Prima este aceea a traficului urban, pe cale de a se sufoca şi de a sufoca funcţionalităţile oraşului. Cu mare întârziere, se caută soluţii şi se încep lucrări ce ar fi trebuit demarate cu cel puţin un deceniu în urmă.

Cea de-a doua prioritate care ameninţă să devină în orice moment o provocare acută este salubritatea. Modelul „Napoli” şi precedentele înregistrate la New York ne dau o imagine suficient de limpede asupra perspectivelor crizei pe care o poate declanşa gestionarea deficitară a deşeurilor menajere.

Conform primarului general în exerciţiu, dl Videanu, Bucureştiul produce, zilnic, o cantitate de 4000 de tone de deşeuri. Doar 75% dintre acestea sunt colectate şi transportate la rampe. Circa 1000 de tone rămân pe loc, se adaugă celor precedente şi se autodezintegrează, trasformându-se în praf şi noxe pe care le înghiţim zilnic.

Este consecinţa unui lung proces de abordare deficitară şi de punere în practică după criterii politice a unei activităţi esnţiale pentru supravieţuirea unei colectivităţi. „Redresarea” a plecat cu stângul, printr-un contract poetic încheiat de municipalitate cu societatea germană RWE, în care, ca într-o platformă – program de partid, se enunţau obiective, dar nu se stabileau parametrii concreţi. De la RASUB la REBU progresele n-au fost semnificative. Din simplul motiv că se înlocuia un monopol cu altul. Cum fac românii lucrurile, pe jumătate, monopolul s-a spart, în 1999 doar pentru trei sectoare. Sistemul con