Ziua 12. Ploua marunt. Apoi ploua mai tare. Parca e lapovita. Nu, acum chiar ninge. Si ninge ca-n povesti. Doar ca povestea noastra nu e cu printi si printese si nici cu zane sau Feti-Frumosi. E despre amaraciune, tristete, teama, frustrare, neputinta si chiar disperare. Eroii sunt ei. Romanii, care de 12 zile stau ore in sir intr-un ger naprasnic, ploaie sau ninsoare si spera. Spera ca glasurile lor se vor auzi acolo. Acolo, la el, la Cotroceni.
,,Jos Basescu!”. Sute de oameni striga in cor. ,,De-mi-sia! De-mi-sia!’’ Cuvintele cel mai dês folosite in piata parca suna acum a rugaciune. Rugaciunea unor oameni care au iesit in strada nu de bine, nici de cald si nici de drag. Au iesit pentru ca au ajuns la limita suportabilitatii. Am vazut oameni din toate paturile sociale. Tineri, mame si tati cu copii sau batrani. Muncitori necalificati, dar si multi, foarte multi intelectuali. Am vorbit cu zeci sau poate sute de oameni. Fiecare chip ascunde o poveste. Si toate povestile sunt triste. Disperarea se citeste in ochii majoritatii: medici sau profesori care s-au saturat sa fie umiliti, studenti care si-ar dori sa aiba un loc de munca dupa absolvire, oameni in toata firea care si-ar dori sa munceasca si n-au unde, bolnavi care nu isi permit tratament, batrani care traiesc la (ori chiar sub) limita decentei. Si toti vor doar RESPECT. Si dreptul la o viata mai buna.
Fiecare a protestat in felul sau. Unii au scandat fará-ncetare lozinci antiguvernamentale sau impotriva lui Basescu. Altii au venit cu pancarte. Iar pe pancarte mesaje cat se poate de inventive: de la ramarci ironice pana la poezii cu blonde si marinari. Altii au facut haz de necaz si au intrat in pielea celor pe care ii invita sa plece. Asa zis-ul cortegiu funerar al Preaalaptatului si Preahahaitului care isi face loc in fiecare seara prin multime cu posterele care infatiseaza un sugar cu chipul p
