Miruna Runcan scrie cărți de foarte multă vreme (a nu se înțelege prin asta altceva decît plăcerea de a o găsi în rafturile bibliotecii). De cele mai multe ori, sînt texte și cărți de teatru. Și de foarte multe ori, în centrul acestor texte stau spectacolele și personalitatea regizorală ale lui Alexandru Dabija – eroul, acum, al nu celei mai recente cărți a Mirunei Runcan (ultima e un volum de „microficțiuni“), numite Habarnam în orașul teatrului. Precedată de un interviu luat lui Dabija de Olivia Grecea, e o carte foarte atipică pentru lumea scrierilor despre teatru de la noi, una extrem de originală – pentru că e în mod excepțional, personală. Cu 15 ani în urmă, Alexandru Dabija era unul dintre cei cinci regizori aduși la masa dezbaterii de Miruna Runcan și Cristian Buricea-Mlinarcic, în deja canonicaCinci divane ad-hoc (publicată inițial la Unitext, reeditată în 2007, la LiterNet). Iată portretul pe care i-l făceau, atunci, cei doi autori (și la care autoarea Habarnam-ului trimite explicit, chiar îl citează): „Voioșia și degajarea lui Alexandru Dabija pot înșela pe foarte mulți, într-o lume ca a noastră, în care, după mai bine de un secol și jumătate de civilizație «modernă», îngustimea de spirit continuă să fie confundată cu profunzimea, morocăneala cu autoritatea, lentoarea cu temeinicia, butada cu humorul și humorul cu ușurătatea. Dabija e dificil de portretizat nu pentru că n-ar fi fotogenic, ci pentru că, atunci cînd îl cunoști nițel, realizezi (cu uimire dacă nu știai, o dată în plus dacă știai), că simplitatea este cea mai complicată dintre elaborări, tocmai pentru că nu i se vede... elaborarea, și-n natură, și-n viața socială, și-n artă“. „Mai e privirea mea la fel de exactă?“ se întreabă Miruna Runcan, în 2010. Două sute de pagini mai încolo, răspunsul e „da“ – iar chipul lui Dabija, la fel de bîntuit de demonul umorului și al lipsei de morgă autoi