Ce cumplita singuratate este Moartea! Doar tu si Ea, neinduplecata, urata si vesnica. Paralizat de spaima, resemnat de scurtimea existentei, cu trupul imputinat si bolnav, ajuns grea povara, cersesti o amanare de-o clipa, de-o zi, de-un an...

Zadarnic, caci, ceea ce trebuie sa se intample, se intampla intotdeauna. Mereu si mereu la fel, implacabil. Cand fotbalistul camerunez Foe s-a prabusit din senin pe teren, nu aveam de unde sti ca Moartea se ghemuise parsiv pe gazonul verde ca speranta aflata inca in parg. A fost suficient ca regizorul transmisiunii sa aduca in prim-plan chipul inert al sportivului pentru a realiza dimensiunea tragicului. Viata parea ca se scursese pe nesimtite indaratul globilor oculari de un alb necuprins si infricosator ai africanului ciocolatiu. (N-am banuit niciodata ca albul poate fi atat de spaimos!) Muribundul, incremenit pe suprafata de joc, zacea parasit si nevolnic, sub privirile goale ale coechipierilor, adversarilor si spectatorilor. Un truc, din multele folosite pentru trecerea timpului in astfel de cazuri, si-au zis martorii neverosimilei nenorociri. Antrenorul, un neamt albinos, se agita nervos sa transmita ultimele indicatii tehnico-tactice, nepasator la drama cuibarita nitam-nisam in causul momentului. Izbanda, atat si nimic altceva, echivalenta cu accederea in finala! Germanul vine dintr-o tara care a inventat si exersat exterminarea in masa in lagarele de concentrare si de aceea este dificil sa te emotioneze un deces stupid, unul singur. Nici macar dupa ce l-au strans din iarba si l-au aruncat pe targa, scapata de brancardieri in drumul spre pista! (unde era autosanitara?), lumea nu s-a cutremurat, ba, dimpotriva, si-a vazut linistita de meci. Si inconstienta, adanc inconstienta! Cata indiferenta se ascunde in om! Contezi doar cat esti viu, cat intersectezi interesele altora! Dupa ce pieri, cativa, dintre aprop