La Tomeşti toată lumea cîntă, cu voce, pe o voce, pe mai multe... Unii preferă să asculte muzică. Orice muzică. Cu gândul la Costel Busuioc.
La Tomeşti toată lumea cîntă, cu voce, pe o voce, pe mai multe... Unii preferă să asculte muzică. Orice muzică. Cu gândul la Costel Busuioc.
Tomeşti – Iaşi. Locul în care busuiocul a răsărit din lumini şi umbre, sub numele de Costel. Doi părinţi şi cel puţin şapte fraţi din zece se culcă seară de seară cu gîndul la un ajutor – o fărîmă mică-mică din viitoarea avere a “emblemei familiei şi a satului”, bani care i-ar putea scoate, cel puţin temporar, din actuala stare de letargie. Tomeştiul se află la o aruncătură de băţ de Iaşi. Îl desparte o distanţă de doar 7 kilometri. Ca să ajungi la locuinţa familiei Busuioc trebuie să străbaţi o bună bucată de drum. Parcurgi mai întîi uliţele pietruite ale satului Goruni, urci şi cobori pante prăpăstioase, pînă la Tomeşti. Dar nu cu maşina, ci străbătînd calea, la picior, urcînd şi coborînd, apoi urcînd din nou spre căsuţa cocoţată pe un dîmb, aflată la vreo 300 de metri de ultima casă electrificată.
Sîmbătă dimineaţă, barul din deal de casa din paiantă a unchiului Gelu Cobzariu a amuţit. Pînă şi berea neagră e tot mai amară în aşteptarea salvatorului “comunităţii” româneşti din Goruni, aşa cum e văzut el de unii dintre sătenii cu multe grade în… halbă. “Trebuie să vină... despre Tomeşti? Bine, fie şi în «clandestinitate» dacă vine şi tot e bine”, spune Ioan, în timp ce verifică cu buzele asperitatea paharului plin. Dacă aduci puţin a “Pavarotti de Carpaţi” şi te afli în comuna natală a acestuia, rişti să fii sărutat şi pe tălpi. Sătenilor din comuna ieşeană Goruni le-au înţepenit cefele tot uitîndu-se după maşini cu număr străin, fie ele şi de Bucureşti. Oare cînd o veni Costel să-şi vadă familia? E întrebarea aflată pe buzele tuturor. “Uite, îl lu
