Lumea pare guvernata de legi stiintifice. E oare posibil ca Dumnezeu, care a creat lumea, sa o lase sa evolueze independent? Greu de crezut. Editura Curtea Veche din Bucuresti publica de citiva ani, in cadrul Colectiei "Stiinta si Religie", coordonata de Basarab Nicolescu si Magda Stavinschi, o serie de lucrari care, dupa cum sustin editorii, "se adreseaza tuturor celor care doresc sa exploreze potentialitatea unui nou sistem de valori fundat pe dialogul transdisciplinar dintre stiinta si religie". Dintre lucrarile aparute, am retinut-o pe cea a lui Ian G. Barbour, Cind stiinta intilneste religia, aparuta, in traducerea lui Victor Godeanu, in 2006. Autorul prezinta patru viziuni asupra stiintei si religiei: conflictul, independenta, dialogul si integrarea, prin prisma carora analizeaza o serie de teme importante, cum ar fi: creatia, implicatiile fizicii cuantice, evolutia, genetica, neurostiinta si natura umana, Dumnezeu si natura. Dar mai intii, el prezinta evolutia raporturilor dintre cele doua mari cai de cunoastere, incepind din secolul al XVII-lea, cind majoritatea fondatorilor revolutiei stiintifice, in calitate de buni crestini, erau convinsi ca nu studiaza altceva decit opera Creatorului. Un secol mai tirziu, cea mai mare parte a oamenilor de stiinta continuau sa creada intr-un Dumnezeu creator, dar nu mai considerau ca interventia sa continua in lume si in viata omului. Ei bine, in secolul al XIX-lea deja putem vorbi despre o ruptura, multi oameni de stiinta manifestindu-se cu ostilitate fata de religie, cu toate ca insusi Darwin sustinea ca procesul evolutiei fusese proiectat tot de Dumnezeu. Descoperirile stiintifice din secolul al XX-lea au repus in discutie multe idei religioase clasice, reprezentantii stiintei reformulind concepte vechi si abandonind aproape complet traditia si doctrinele sale. In noul mileniu, stiinta si religia tind sa se regaseasca,