Pescăruşul – destine insulare.
Pe vremea când lucra la Pescăruşul, Cehov spunea într-o scrisoare că scrie „o piesă cu cinci tone de dragoste“, ne reaminteşte Claudiu Goga, regizorul recentei premiere de la Teatrul de Comedie.
Ce nu a comentat autorul, lăsând loc la speculaţii, e despre ce fel de dragoste se vorbeşte în aceasă propoziţiune. Dacă sensul e unul generic, atunci într-adevăr încap în acest cuvânt multe dintre temele dezvoltate ulterior pornind de la această piesă. Dacă e vorba doar de dragostea dintre bărbat şi femeie, atunci înţelesul e mai restrictiv şi putem analiza piesa prin prisma acestui sentiment, împlinit sau nu, căutat sau evitat, trăit sau visat etc. Într-adevăr, toată gama stărilor pricinuite de dragoste e prezentă în Pescăruşul, toate sensurile pe care le poate acoperi acest cuvânt, pus la temelia unor vieţi ratate mai degrabă din dragoste. Spectacolul mizează într-adevăr pe cartea iubirilor neîmplinite, iar personajele îşi trăiesc drama sperând, până la glonţul din final care anunţă sinuciderea lui Kostea Treplev, după întâlnirea cu Nina şi povestea iubirii ei nefericite pentru Trigorin. Aşadar, pentru Kostea ratarea din dragoste e mai importantă decât ratarea ca scriitor. Tema considerată principală şi importantă a piesei, respectiv sacrificiile pe altarul artei noi ale unei generaţii pe care Cehov o aştepta să apară (ea a şi apărut, de altfel, odată cu formidabila avangardă rusă din anii 1920), trece astfel pe planul doi, fiind surclasată de tema dragostei, care guvernează destinele, le singularizează şi însingurează personajele în această uluitoare ţesătură de neînţelegeri. Pescăruşul se dezvăluie în această montare şi ca un elocvent argument al neşansei de care au parte mai toate personajele, făcute să iubească tot timpul pe altcineva decât trebuie şi să fie iubite, dimpotrivă, de cel nedorit.
