Puţine lucruri mă emoţionează şi mă întristează mai mult decât situaţia ingrată în care mi-e dat să asist, zi după zi, ani la rând, la transformarea unui copil normal într-un copil nefericit. Să stau pe margine de parcă aş fi la un spectacol cinic şi să nu am puterea să intervin pentru a-i diminua infinita tristeţe din privirea cu care se uită disperat în jur, cu ochi mari şi naivi, cu o expresie pentru care, în condiţii fireşti, s-ar trata cu eleganţă orice mare scandal de familie.
Am observat că de multe ori copii nefericiţi nu sunt neapărat plângăcioşi sau închişi în ei. Unii îşi maschează această neîmplinire tocmai printr-o exagerată comunicare cu oamenii din jur, prin reacţii zgomotoase şi neaşteptate la ce aud sau ce văd şi prin vorbe mai mult strigate decât şoptite. În mintea lor încă fragedă, lumea din jur se împarte între oameni care merită să fie iubiţi şi oameni care trebuie pedepsiţi pentru greşelile lor printr-o lipsă vizibilă de afecţiune. Se răsfaţă de câte ori au ocazia, cuibărindu-se în braţele cuiva în care au încredere, le plac jocurile şi, mai ales, caută orice pretext ca să nu rămână iarăşi singuri în mijlocul discuţiilor de acasă, să nu-şi mai audă părinţii certându-se, să nu mai fie nevoiţi să asculte, prefăcându-se că nu înţeleg nimic, să nu mai fie nevoie să se adăpostească în faţa televizorului, pentru a urmări cu interes aparent acelaşi episod din desenele animate care se întrec în reluări.
Mai târziu, când se fac puţin mai mari, învaţă să dea telefoane şi sună pe cei mai dragi, de fiecare dată când au ocazia să evadeze din realitatea lor, pe care nu mai ştiu să o înfrunte. Spun când lucuri serioase, când banalităţi, uneori sună şi nu vorbesc, alteori nu-i mai poţi opri din poveşti, dar important e că se eliberează, se descarcă de toată nesiguranţa acumulată şi de senzaţia că sunt pierduţi într-o lume mare, despre care toţ
