Am făcut deunăzi paste cu nimic. Adică paste cu ce am găsit prin frigider. Ceva legume flendurite, pe care altminteri le-aş fi aruncat, şi nişte mozzarella antichizată. Sigur, motivele ar putea fi nenumărate: de la lenea de a mai trece pe la magazin, pînă la ştiu eu ce fandacsie culinară minimalistă. Adevărul e că austeritatea asta gastronomică m-a pălit după ce am citit un jurnal.

E notaţia zilnică a unei femei deportate împreună cu bărbatul şi cei doi copii în Bărăgan, în anii ’50. Sînt cîteva zeci de pagini de o monotonie obsedantă despre foame. N-au nici un fel de pretenţie literară. Femeia nu-şi pune întrebări şi nu judecă politic pe nimeni. Notează însă cu acribie ce a mîncat, ce-i lipseşte de mîncare, ce primeşte de mîncare de la rude, ce a reuşit să gătească. Lăcrimează la vederea unui ou şi a unui pumn de făină. Plînge în hohote şi-şi bate copilul care a răsturnat oala cu ciorbă lungă. Nu e simpatică. Îşi bodogăne rudele şi prietenii care întîrzie să-i trimită pachete. Nu vrea şi nu poate să scoată nici o profunzime din experienţa ei, nu teoretizează. Pînă la sensibilităţi contemplative, îi pică de zeci de ori coşul de pe casă muiat de ploi barbare. Suferă de frig în ierni surori cu cele siberiene. Munceşte ca un animal la cîmp pentru cîţiva lei sau pentru nişte mîncare caldă. Visează pîine albă.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpPui cartea deoparte şi te bucuri pur şi simplu că stai într-o locuinţă caldă. Că ai ce mînca. Mă gîndesc că o fi o reacţie normală a fiecărei persoane cu o sensibilitate cît de cît la medie. Că n-oi fi eu vreo palidă nevricoasă hiperimpresionabilă. (Sigur că o asemenea lectură reînvie în primul rînd întrebări fundamentale despre un regim bestial, dar nu despre asta vom vorbi.) Am pus aşadar cartea jos. M-am dus şi m-am uitat în gunoiul din acea zi. Aruncasem o s