Timp de două luni, la etajul I al Teatrului Naţional ,I.L Caragiale" din Bucureşti, cea mai tînără galerie şi casă de licitaţie, Galeria Pogany, a găzduit o expoziţie unică pînă acum în peisajul nostru artistic: o expoziţie de factură muzeală, cu lucrări de primă mărime, de la Aman, Grigorescu şi Andreescu pînă la Arthur Segal, Marcel Iancu şi Mattis Teutsch, dar una destinată pieţei. Acoperind un secol de pictură cultă românească, de la 1840 şi pînă la 1940, această expoziţie inaugurează o nouă etapă în cercetarea şi valorificarea patrimoniului artistic naţional, şi anume pe aceea care elimină diferenţele şi suspiciunea dintre piaţa de artă şi atitudinea academică faţă de obiectul artistic. Puse într-o situaţie inevitabilă de comunicare, cele două feţe ale aceluiaşi fenomen, cercetarea şi piaţa, pot dovedi că au resurse mutiple de a-şi depăşi prejudecăţile şi de a-şi asuma legitimitatea în egală măsură .
Istoria artelor plastice româneşti, asemenea întregului edifciu simbolic în care ea se înscrie, este marcată de un paradox fundamental şi de o continuă indecizie. Paradoxul se referă chiar la elementele constitutive ale vieţii publice din România, la acea conjuncţie a spiritului şi a gîndirii de factură orientală, transmise şi modelate prin tradiţia şi prin practica eclezială, cu o anumită acţiune formativă a limbii neolatine asociată unei mari aspiraţii, începînd mai cu seamă din perioada modernă, spre cultura şi spre civilizaţia occidentală, iar indecizia, de natură formală şi expresivă, se manifestă şi ea în conscecinţă: adică între o stilistică a semnului, a realului sublimat în hieroglifă, şi o retorică a lumii obiectuale şi a raporturilor figurative. Aşa cum alfabetul însuşi poate fi martorul unor zbuciume interioare ale spiritului românesc, în lentul său parcurs de la chirilica bisericească spre grafia latină şi secularizată a lumii europene