Undeva, prin liceu, profund pătruns de acordurile de chitară şi de rezonanţa muzicii rock, am acumulat multe cunoştinţe legate de un sistem sau de revoltă împotriva lui. Să nu uităm că însuşi spiritul muzicii rock este unul de revoltă, similar cu o acţiune care vrea să dărâme un sistem învechit şi să impună noi standarde, să dea frâu liber imaginaţiei, fanteziei, vieţii.

Să se ridice din peisajul canonizant al convenţiilor sociale şi să se exprime, să creeze, să se înalţe. De altfel înălţarea este atitudinea specifică vârstei adolescentine, când ceea ce aveam cu toţii în universul imaginaţiei era reprezentat de modele. Simboluri la care să ne putem ridica, standarde pe care să le putem atinge, universuri spre care să ne ridicăm din starea noastră momentană. Un nume sonor al muzicii rock de atunci, dar şi de acum este Iris, formaţie care a încălzit şi înălţat milioane de inimi. Născut o dată cu anul nefericit al unui cutremur pentru România, 1977, Iris s-a înălţat şi a crescut spre zbor, prinzând, an de an, aripi tot mai sus şi tot mai departe. Generaţii multe au fredonat piesele lor, de la Strada ta, Pe ape, Noaptea sau Iris şi până la Ploaia de vise, Nu te opri, Floare de iris sau

Tot zbor. Şi exemplele ar putea continua din plin, însă nu asta mi-am propus aici şi acum. Ci am vrut să justific titlul unei noi rubrici care să cuprindă, de acum înainte, reflexii pe marginea lumii sau gânduri ca reacţie la lumea din jur. Şi pentru că, prin perspectiva traseului meu prin viaţă am fost mai mult legat de latura umană a registrului lumii, începând cu literatura şi continuând cu antropologia sau studiile umane, am învăţat de la Iris că drumul veşnic ne e rostul, că, uneori, nu are rost să îmi pun o mie de întrebări pentru a vedea că lumea toată e a mea, că atunci când am lacrimi de rouă cei din jur au, de bună seamă stele în păr; am învăţat şi să