Fudulia de a avea monedă fluctuantă ne-a costat enorm în ultimii 20 de ani. Condiţia pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă este să judeci contextul cât mai obiectiv cu putinţă. Cântăreşti greşelile şi împlinirile. Încă din 1992, alături de regretatul meu prieten Horia Rusu, am susţinut ideea introducerii sistemului de consiliu monetar în România; simplu spus, o rată de schimb fixă a monedei faţă de o monedă de rezervă.

Mugur Isărescu, un om pentru care nutresc cel mai adânc respect de altfel, a repetat de multe ori, cu oarecare regret, că „ţara care adoptă consiliul monetar nu mai are politică monetară, iar banca centrală a acesteia rămâne un fel de institut de statistică”.  Este parţial adevărat. De ce trebuie să facă însă politică monetară o ţară al cărei imperativ este creşterea economică? Este moneda fluctuantă un atribut al suveranităţii naţionale sau pur şi simplu o manifestare de orgoliu, excitat de nevoia birocraţiei de a se afla în treabă? Această chestiune este singurul punct în care pot fi de acord cu reprezentantul FMI în România şi Bulgaria, un domn pe nume Jose Fernandez-Ansola. El spunea că autorităţile bulgare merită toată consideraţia pentru că au menţinut încă din 1997 regimul de consiliu monetar şi au constituit într-un mod inteligent rezerve monetare în ultimii ani. Şi în Bulgaria cota unică de impozitare este de 10%!

Fudulia de a avea monedă fluctuantă ne-a costat enorm în ultimii 20 de ani. Nici acum însă nu ar fi prea târziu să acceptăm sistemul ratei fixe de schimb, cu atât mai mult cu cât suntem o ţară a UE şi ne tot pregătim să-i adoptăm moneda. Ar merita o discuţie dacă legarea monedei româneşti ar trebui să fie făcută cu euro, cu dolarul sau cu un coş constituit din cele două monede. Resursele energetice şi materiile prime le importăm în mare măsură în dolari şi pe de altă parte, mulţi analişti prevăd că Europ