Când am ajuns să lucrez la Jurnalul Naţional, acum cinci ani şi ceva, mă credeam şi un vag om de afaceri. Intrasem într-o combinaţie cu nişte arabi care doreau să-şi deschidă o mare fabrică de pielărie în România, afacere care, bineînţeles, s-a vărsat la scurt timp, oamenii preferând la un moment dat să îşi mute toată treaba în spaţiul ex-sovietic.
Eu trebuia teoretic să îi ajut cu tot felul de legături şi "intrări", să le fac în momentul în care ar fi dat drumul producţiei o campanie de presă, eventual să mă joc de-a "PR"-ul lor. La un moment dat, m-au invitat să discut cu patronii tocmai în Egipt. M-am bucurat că, pe lângă conversaţii într-o engleză stâlcită, o să văd şi piramidele.
PE NIL
În România eram încurcat simultan cu două fete care nu ştiau una de alta, o "intelectuală fină", Elena, care preda literatură română la o facultate particulară, şi cu Andreea, profesoară de sport, care-şi mai rotunjea veniturile făcând pe antrenoarea de aerobic şi fitness la o sală plasată într-o zonă cu snobi de Bucureşti. Foarte "întristat" le-am anunţat pe amândouă că o să lipsesc vreo zece zile din peisaj, dar că o fac "pentru viitorul nostru" şi că îmi vor fi în suflet în toată perioada.
La Cairo a fost frumos, mai puţin partea cu planul de afaceri. Patronii proiectatei megatăbăcării vorbeau pe arăbeşte ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume în jurul unor pahare de ceai care se umpleau veşnic, ca butoiul Danaidelor. Din timp în timp, Ahmed, unul dintre ei, îmi făcea un rezumat în engleză din care rezulta că se apropiau de o concluzie. Când credeam că am terminat o luau de la capăt. Din fericire, serile eram liber ca pasărea cerului să mă dau prin oraş.
Miroseam a străin, preţurile explodau brusc de zece ori şi locurile în care se vindea alcool erau destul de rare, dar cu diurna pe care o căpătasem mă descurcam rezonabil.
