Romanii vorbesc enorm si comunica infim. Vorbim mult, tare, urat, negandit si neglijent.

Vorbim oricat, oricand si oriunde, fara reguli de politete, vorbim ca sa sufocam orice secunda de liniste, fugind astfel de noi, vorbim astupand cu vorbe golurile din suflet. Ne bandajam cu multe cuvinte eviscerate.

Vorbim suficient si in sentinte, nu cumva sa lasam vreo secunda libera pentru meditatie si dubiu. Si, mai grav decat toate acestea, de fapt, mai mult monologam pentru ca arta, bunavointa si toleranta dialogului sunt straine celor mai multi dintre noi.

Cum nu dialogam, nu avem nici vreo sansa sa comunicam. Acasa,la serviciu, pe strada, fiecare isi rosteste partitura, convins de adevarul ei, fericit de expunerea in vorbe a rationamentului sau a sensibilitatii, dar mult prea putin interesati de felul in care a fost receptat si de raspunsul la mesajul nostru. Ne ajunge ca l-am emis.

In acelasi timp, auzim tot enorm. Auzim colectia de monologuri a celor din jur, tipete, rasete, ne simtim agresati de prea mult sunet si zgomot. Dar arareori, de fapt, ascultam.

Prindem cate o frantura, cate un cuvant care ne enerveaza sau, dimpotriva, ne entuziasmeaza, il rupem de contextul pentru care nu avem rabdare si ii raspundem prin propriul monolog, care, cel mai adesea, nu are nicio legatura cu ceea ce a vrut sa transmita interlocutorul.

Fara sa ascultam si sa fim ascultati, monologand si auzind zgomote, suntem, de fapt tot mai singuri, mai instrainati de conationali, de vecini, colegi, soti, copii, parinti. Tot mai singuri, avem tot mai multe goluri de umplut, avem nevoie de tot mai multe pansamente. Deci vorbim tot mai mult.

De vina pentru lipsa de comunicare nu sunt insa doar cei care nu au aceasta abilitate. Principalul vinovat este, ma tem, chiar sistemul nostru de invatamant.

Comunica