Emoţie mare ieri la televizor: mai întâi, ce să vezi, premierul s-a dus cu trenul la Titu, iar moderatoarei de la o bine-cunoscută televiziune de ştiri i-a crescut pulsul la 120 de bătăi pe minut.

De aceeaşi emoţie am avut parte şi după-amiaza, când guvernul a găsit cu cale să „corecteze“ data la care se măresc salariile profesorilor: 1 octombrie, nu 1 noiembrie. Eram din nou îndemnaţi să ne emoţionăm în faţa generozităţii şi apropierii de popor a executivului nostru iubit. Este adevărat că problema reclamată de sindicatele profesorilor nu era atât data, cât cuantumul majorării şi sacrificarea cadrelor didactice în beneficiul pensionarilor, mai numeroşi şi, deci, mai valoroşi ca masă de manevră electorală, în viziunea guvernanţilor.

Cum altădată eram îndemnaţi la „nici o masă fără peşte“, astăzi cuvântul de ordine în televiziuni pare a fi „nici un jurnal fără Tăriceanu“. Suntem inundaţi cu imagini de pură propagandă electorală: premierul printre sinistraţii din Moldova, cu casca de şantier pe cap, rostind cu emfază: „Din ce materiale faceţi acoperişul? Aha! Aveţi grijă...“; premierul prezentându-şi bilanţul; premierul la Gruiu, deschizând anul şcolar cu doi boboci de mână, înaintea unui discurs sec pe care şcolarii probabil că nu l-au putut urmări; premierul în tren, zâmbind călătorilor de la clasa a II-a. Ne ducem cu gândul la anul de graţie 2004, când Adrian Năstase ocupa şi el ecranele cosind şi mângâind purcei, ca să ne convingă cât de mult s-a apropiat de popor. Asemănarea nu se opreşte aici: ca şi domnul Năstase acum patru ani, domnul Tăriceanu face campanie electorală tot pentru PSD. Să mă explic.

Marţi seara, după descinderea lui Mircea Geoană la Palatul Victoria, premierul accepta solicitarea social-democraţilor de a mări pensiile de la 1 octombrie, nu din noiembrie. Unii confraţi au acceptat versiunea cedării în faţa ame