Nicolae Steinhardt practică o critică afectivă, în aşa măsură încît pare a susţine - exemplar - acea concepţie numită intropatie (Einfühlung), care desemnează proiectarea noastră simpatetică asupra obiectului (germenii ei, apăruţi la romantici, au dus la teoretizările unor Lipps, Volkelt, Gross, Worringer, Wundt). Sîmburele intropatiei nu e neapărat estetic, putînd fi tot atît de bine constituit din alte valori pe care eul le revarsă din sine, bucuros a le găsi sprijin şi confirmare exterioară, o "înrudire" cu conştiinţele creatoare afine. Aşadar e o autoproiecţie vitală a subiectului critic, pornind, aşa cum s-a spus, din impulsul panteistic al contopirii cu universul (în cazul comentariului critic, cu universul unei opere). Să recunoaştem că e o cale perenă de abordare a plăsmuirii artistice, o cale însă "nespecializată", fapt ce impune o condiţie prealabilă a reuşitei întreprinderii: aceea ca textele avute în vedere să posede o calitate specifică (estetică) recunoscută. De regulă, lecturile vaste şi gustul rafinat al fostului monah de la Rohia nu dau greş. Conştiinţa sa se obiectivează în scrieri frecvent de amplă semnificaţie, faţă de care declară o patetică dăruire: "Pe Dostoievski, întocmai ca pe Chesterton ori pe Montaigne, îl adori sau nu-l suferi, te afli cu el în relaţii de afecţiune totală ori de iremediabilă ostilitate. E dintre acei puţini şi mari scriitori care nu provoacă nici nu înlesnesc reacţii medii şi căldicele. Gide, care l-a iubit într-adevăr (ceea ce rareori i s-a întîmplat versatilului, egolatrului autor al Falsificatorilor de bancnote), spre a-l citi şi a-l cunoaşte mai temeinic, n-a şovăit să înveţe limba rusă. I-au dăruit veneraţia şi entuziasmul lor multe spirite foarte îndepărtate de concepţiile şi viziunea sa". "Aderenţa sufletească", "o stare de fericită, plurivalentă şi ingenuă perplexitate", "iscusinţa iubitoare" sînt sintagmele