Ca şi în teatrul lui Beckett, în cele două romane – Cum e şi Mercier şi Camier –, cuprinse în volumul Opere IV (din excelenta serie de autor de la Polirom), apar incitantele sale cupluri de personaje, care, alcătuind o structură duală, deseori redublată, îşi asigură astfel condiţia esenţială a schimbului de cuvinte cu care umplu timpul i­mens, în lipsa altor forme de manifestare a ome­nescului. Straniul roman Cum e constituie una dintre cele mai puternice dovezi pentru capacitatea lui Beckett de a inova ficţiunea, de a desfiinţa orice reguli şi convenţii ale prozei, împingîndu-şi cititorii dincolo de limite. Limite ale timpului, ale spaţiului, ale imaginaţiei, ale gramaticii, ale topicii, ale (non)sensului... Ceea ce şochează în primul rînd este felul în care cuvintele se prind unele de altele, alcătuind un aşa-zis limbaj care face din acest roman poate cea mai dificilă operă beckettiană, culme a conciziei şi a încifrării metaforice. Beckett scrie aici într-o limbă nemaiauzită, nemaivorbită, iar reducerea drastică a acţiunii şi a personajelor intimidează. Romanul este împărţit în paragrafe in­egale, alcătuite din frînturi de fraze – unele se repetă ca un refren, devenind nuclee de semnificaţie –, din cuvinte îmbinate aparent fără strop de logică, lipsite total de punctuaţie, delimitarea enunţurilor – grea sarcină! – revenindu-i astfel cititorului. Vrînd-nevrînd, acesta e nevoit să încerce diverse tăieri, permutări ale topicii, cu intonaţii variate, dacă vrea ca, în spatele unor cadenţe poetic-muzicale, să lege o poveste şi să găsească şi un sens. De fapt, ca şi în alte proze ale sale, Beckett recurge la un proces deliberat al descompunerii, al dezintegrării, semnificaţia născîndu-se tocmai ca efect al acestei deconstrucţii, al haosului la capătul căruia se află nici mai mult, nici mai puţin decît absurdele limitări reale ale condiţiei umane, pe care personajel